CEI CARE AU FĂCUT PASUL ÎNAPOI

INEVITABIL, ÎN 10 ANI ŞI 1.000 DE TINERI DE TOP APAR ŞI O SUMĂ DE OAMENI CARE AU INTRAT ÎN CEEA CE SE NUMEŞTE CON DE UMBRĂ, CEI CARE FIE AU IEŞIT DIN AFACERI, PREFERÂND POLITICA SAU ZONA SOCIALĂ, FIE AU PREFERAT SĂ RENUNŢE LA DIMENSIUNEA PUBLICĂ A OMULUI DE AFACERI, RETRĂGÂNDU-SE ÎN CEEA CE SE CHEAMĂ “CON DE UMBRĂ”, FIE CEI CARE AU PĂRĂSIT BUSINESSUL DIN CAUZA JOCULUI ECONOMIC, A CRIZEI SAU A LIPSEI DE INSPIRAŢIE. SUNT ŞI ACEŞTIA PAŞI CUMVA FIREŞTI, DETERMINAŢI DE ALEGERILE PE CARE ORICINE LA FACE ÎN VIAŢĂ, PAŞI CARE DAU O DIMENSIUNE UMANĂ LUMII AFACERILOR “UNDER 40”.

ÎN CULTURA ECONOMICĂ ROMÂNEASCĂ EŞECUL SAU GREŞEALA SUNT SUBIECTE TABU; OAMENILOR NU LE PLACE SĂ ADMITĂ CĂ AU COMIS ERORI, CĂ AU INTERPRETAT LUCRURI GREŞIT, CĂ AU LUAT LA UN MOMENT DAT SAU ALTUL O DECIZIE NU TOCMAI POTRIVITĂ, CĂ NU AU INTUIT DIN VREME TENDINŢELE PIEŢEI SAU CĂ NU AU ACŢIONAT LA MOMENTUL POTRIVIT.

A mai fost la mijloc şi o situaţie oarecum specială, cea a primilor ani de după revoluţie, când afacerile au crescut într-un ritm alert, împinse pur şi simplu de creşterea firească a consumului; afacerile câştigau „doi digiţi” fără ca managerul, antreprenorul sau conducerea executivă să depună eforturi deosebite. O astfel de situaţie, convenabilă, să recunoaştem, are şi revers, iar acesta a fost că managerii sau antreprenorii au fost surprinşi fie de intrarea pe piaţă a concurenţei occidentale, cu marketing antrenat şi putere economică superioră, fie de criza economică care a debutat în 2008 şi în gravitatea căreia, iniţial, mulţi nu au crezut.

REGRETE. Ion Şoloman intra în catalogul tinerilor manageri în anul 2008, la 40 de ani. Era la acel moment proprietarul reţelei de supermarketuri Ethos, cu 16 magazine şi peste 22 de milioane de euro cifră de afaceri în 2007, cu 70% mai mare decât cea din 2006 - povestea de succes a unui antreprenor care şi-a făcut intrarea în afaceri cu distribuţia de carte, în 1992.

Un an mai târziu după apariţia în catalog, în 2009, Şoloman declara în Business Magazin cât de rău îi pare că nu a vândut reţeaua de magazine în anul precedent, după ce fusese curtat şi de fonduri de investiţii, şi de investitori strategici. „Dacă mă gândesc la suma de bani pe care aş fi putut să o iau anul trecut, la liniştea mea şi a familiei mele, regret enorm că nu am vândut”, spunea atunci Şoloman, la un an de la cea mai importantă negociere pe care a avut-o pentru vânzarea lanţului de retail şi la care a renunţat în ultimul moment. Criza lovise puternic consumul, iar antreprenorul s-a văzut nevoit să închidă magazine şi să concedieze angajaţii.  În 2009, omul de afaceri încă mai spera în dezvoltarea pieţei – lucru corect, dar credea şi că afacerea sa va rezista, fapt care nu s-a mai adeverit. În 2010 Şoloman şi-a vândut magazinele către compania elenă Vismonto Trading, iar el a rămas să gestioneze, prin compania Ivet Logistics, datoriile acumulate de lanţul de retail. Ar mai trebui spus că perioada 2009 – 2010 a fost cea în care de pe piaţa locală au dispărut cea mai mare parte a reţelelor mari de magazine cu acţionariat româneasc – Pic din Piteşti, Trident din Sibiu sau Spar din Arad.

COMUNICARE. În acelaşi catalog din 2008 a apărut şi Florin Panea, proprietarul Leonardo, cea mai mare reţea de magazine de pantofi din ţară la acel moment. Reţeaua avea 146 de magazine în România, 55 în Ungaria, două în Bulgaria şi unul în Republica Moldova, realiza o cifră de afaceri de peste 140 de milioane de euro şi un profit de 4 milioane de euro, şi avea 3000 de angajaţi.  Panea începuse, la fel ca mulţi români, imediat după Revoluţie, cărând marfă cu sacoşa la Budapesta la fiecare sfârşit de săptămână. A înfiinţat Leonardo în 1994 împreună cu Dan Pavel, care a ieşit din afacere în 2004. Reţeaua a rămas liderul pieţei de profil de la înfiinţare până în 2013, când locul său a fost luat de Deichmann.

Odată cu venirea crizei şi cu intrarea pe piaţa locală a retailerilor străini, businessul Leonardo s-a confruntat cu o pierdere constantă de teren. În a doua parte a anului 2009 Leonardo SRL a intrat în insolvenţă cu datorii totale de 100 milioane de euro, iar apoi a intrat într-un proces de reorganizare ce urma să dureze trei ani. După circa patru ani şi jumătate însă, compania a intrat în faliment. Analiştii spun că în cazul Leonardo a fost vorba de un anume model de investiţie, dar şi de dimensiunea publică a companiei: în timp de Deichmann a investit în comunicare pe toate mediile, Leonardo a fost o prezenţă, eufemistic vorbind, discretă. Iar aceasta este o lecţie pe care ar trebui să o înveţe şi să o ţină minte mulţi antreprenori locali, care preferă să fie prezenţe la fel de discrete ca Panea.

CONTROL. Cu doi ani înaintea lui Panea şi Şoloman, în prima ediţie a catalogului Tineri Manageri de Top apăreau soţii Alina şi Cristian Fughină, director general, respectiv preşedinte al companiei K-Tech Ultra Pro, la acea vreme al doilea lanţ de distribuţie IT din România, după Flamingo. Cifrele erau impresionante: 82 de magazine în martie 2006, 850 de angajaţi, cifră de afaceri 80 de milioane de dolari în 2005 şi aproape 100 de milioane de dolari în 2006.  Dar în mai 2009 o copertă a BUSINESS Magazin afişa un titlu scurt: Ultra Faliment, iar cifrele se schimbaseră: datorii neachitate la bănci şi furnizori de 15 milioane de euro, circa 150 de angajaţi care mai lucrau în circa 20 de magazine funcţionale. Cu totul imaginea unei companii în derivă, care se lupta pentru supravieţuire. Nu a supravieţuit, pentru că în vara anului 2010 K Tech Ultra Pro a intrat în faliment, cu datorii de 28 de milioane de euro la 114 creditori. Activitatea soţilor Fughină şi a apropiaţilor lor a intrat în vizorul DIICOT, într-un dosar privind falimentarea controlată a companiei.

GOLDEN BOY. Pe coperta revistei numărul 16 din 2007 (25 aprilie – 1 mai) zâmbesc patru tineri, iar titlul este „Nişte băieţi de aur. Sunt trei corporatişti şi un antreprenor, reprezentativi pentru noua generaţie de tineri prezenţi în catalogul acelui an. Antreprenorul se numeşte Tudor Dragomir Niculescu şi era proprietar al lanţului de cafenele Turabo. Avea 27 de ani şi conducea o companie cu cifra de afaceri de 5 milioane de dolari în 2006 şi care trebuia să se dubleze în 2007. Niculescu deschisese prima cafenea cu 250.000 de euro, împreună cu doi parteneri, care s-au retras după câteva luni. Antreprenorul a deschis alte nouă cafenele, din care trei în parteneriat cu BCR. În 2008, ultimul an de boom economic, Turabo număra circa 50 de cafenele şi afaceri de 15 milioane de euro. Dar, cum criza a afectat puternic sectorul horeca, la sfârşitul lunii ianuarie 2011 Tribunalul Bucureşti a admis cererea dispunând deschiderea procedurii insolvenţei pentru firma Turabo Business Corporation.