Ulterior, mai multe companii au solicitat insolvenţa companiilor din grupul Turabo. În decembrie 2011, omul de afaceri a fost executat silit, iar mărcile Turabo Cafe, Turabo Food, Turabo Grand Ballroom şi Turabo Society Club au fost scoase la licitaţie. În 2012, Tudor Niculescu vorbea în presă despre afaceri pe care vrea să le deschidă în Orientul Mijlociu, variante pe care le avea în calcul şi în anii de dinainte de criză. Eşecul Turabo nu este sfârşitul pentru antreprenorul Niculescu, care împreună cu doi parteneri de afaceri şi-a reluat discret activitatea şi a deschis Barletto (fostul Turabo Society Club). Barletto are trei săli de evenimente, club şi piscină pe malul lacului Tei.

SPORT NAŢIONAL. În iunie 2009 apărea în Ziarul Financiar un articol în care Radu Tudorache, care controla împreună cu fratele său distribuitorul de medicamente Montero şi reţeaua de farmacii Remedio, vorbea despre ceea ce numea noul sport naţional, „cererile de insolvenţă. „Cererea de insolvenţă a devenit sportul naţional preferat pentru recuperarea creanţelor, în România. Creditorii nu cred că realizează că în momentul în care o firmă este în insolvenţă şi se acceptă un plan de reorganizare devine mult mai greu să-şi recupereze banii, spunea Tudorache. Omul de afaceri a precizat că distribuitorul de medicamente avusese zece cereri de insolvenţă din partea unor furnizori, iar mare parte dintre acestea au fost stinse prin plată.

Radu Tudorache fusese un favorit al sorţii până atunci: participa la emisiuni de televiziune în calitate de business angel şi, conform datelor din catalogul tinerilor manageri din 2009, apărut la începutul lunii mai, Newarch Investments, vehiculul de investiţii prin care familia Tudorache îşi controla afacerile, înregistrase o cifră de afaceri de 150 de milioane de euro în 2008, realiza un profit net de 7,5 milioane de euro şi avea 1.600 de angajaţi. Familia Tudorache era una cu state vechi în afaceri, pentru că în anii ’20 făcuse trecerea de la statutul de agricultori la cel de antreprenori, fabricanţi de utilaje pentru morărit.  Lanţul de farmacii Remedio fusese pornit de părinţii săi, la începutul anilor ’90.

În februarie 2010 Montero intra în insolvenţă, cu datorii totale de 50 de milioane de euro. În iulie 2010 volumul de activitate al companiei scădea la 15% din nivelul anului 2008 şi mai avea câteva zeci de angajaţi. La alte dimensiuni, activitatea lui Radu Tudorache continuă, dar antreprenorul nu mai este o prezenţă constantă în viaţa publică, preferând blogul pentru a comunica. Nu foarte des, cea mai recentă postare este din octombrie 2014.

MOŞIERUL. Am enumerat până acum experienţe antreprenoriale, dar au existat şi corporatişti care au făcut pasul înapoi. Mihai Ghyka, apărut în ediţia 2006 a catalogului, este un personaj charismatic şi a fost un răsfăţat al presei din acea perioadă. Este descendent al lui Grigore Ghica, ultimul domnitor al Moldovei, a fost emigrant în Canada şi s-a întors în ţară în 1996. Dar în carieră l-a caracterizat o anume inconstanţă: a lucrat la Bergenbier ca director general în două perioade diferite (2006 - 2008 şi 2010 - 2011) şi a încercat domeniul consultanţei în perioada sabatică dintre 2008 şi 2010, când a activat pentru compania de profil The Network. Ulterior, a încercat să schimbe industria şi a acceptat funcţia de director consumer business unit în cadrul operatorului telecom Vodafone, dar a plecat de aici după un mandat mai scurt de doi ani.  În prezent acordă şi consultanţă, prin firma sa, dar se recomandă „moşier şi se ocupă de conacul familiei de la Coteşti, unde au loc evenimete culturale. Mihai Ghyka a vorbit şi la varianta locală a cunoscutelor manifestări TED, iar fotografiile din presa locală îl afişează zâmbind în pragul conacului care găzduieşte manifestări muzicale de elită, în faţa unui public de elită. Mă gândesc că de fapt în cazul lui Mihai Ghyka pasul nu a fost înapoi, ci în direcţia potrivită.

DOSARUL. Poate cel mai dramatic pas înapoi l-a făcut Alexandru Bucşă, care a apărut în prima ediţie a catalogului tinerilor, în 2006, în postura de director financiar al Rompetrol. Ulterior Bucşă a devenit director la distribuitorul de gaze Gaz Sud.  Bucşă a venit în Rompetrolul condus de Dinu Patriciu în 1999 şi a fost directorul economic al grupului consolidat, rezultat după cumpărarea rafinăriilor Vega şi Petromidia şi intrarea pe zona de benzinării. După preluarea Rompetrol de către KazMunayGas, Bucşă a fost consultant al directorului general al companiei; a părăsit-o în primăvara anului 2011, pentru Oltchim. Bucşă a ocupat funcţia de director general adjunct al combinatului pentru zona financiară, fiind la acea vreme unul dintre puţinii manageri de top care au trecut din zona privată în cea de stat. A plecat de la Oltchim în noiembrie 2011, spre Gaz Sud. În toamna anului 2014 Bucşă a fost condamnat la şase ani de închisoare cu executare în ancheta legată de listarea la Bursă a Petromidia, dosar în care au fost condamnate alte 10 persoane, la un total de 46 de ani de închisoare. Verdictul a fost de manipulare a pieţei de capital; ar mai trebui spus că în 2012 Tribunalul Bucureşti achitase lotul Rompetrol şi că în continuare destule aspecte ale cazului sunt neclare.

APARTAMENT CU TREI CAMERE. Doru Boştină a făcut o figură singulară în lumea avocaţilor; a apărut în 2008 în catalog, managing partener al unei entităţi cu o cifră de afaceri de 14,5 milioane de euro, la care lucrau 9 asociaţi, 132 de avocaţi şi 20 de salariaţi. Era realizarea unui tânăr care, intrat la facultate, visa să se întoarcă în oraşul natal, Alexandria, pe post de procuror şi să aibă apartament la bloc cu trei camere şi o maşină. Era însă visul unui tânăr de dinainte de Revoluţie, iar Boştină a absolvit după momentul decembrie 1989. Aşa că şi-a deschis propriul cabinet de consultanţă, într-o garsonieră din zona Pieţei Romane. 16 ani mai târziu, în 2008, Boştină şi Asociaţii era în plină expansiune, cu birouri în Austria, Elveţia şi Cipru, folosind principii corporatiste – avocatul adusese în firma sa un director de vânzări de la Orange şi un cost controller de la McDonald’s.

După 25 de ani de la înfiinţare, casa de avocatură „Boştină şi Asociaţii preciza într‑un comunicat de presă datat mai 2015: „Casa de avocatură Boştină şi Asociaţii doreşte să facă următoarele precizări: Colaboram cu autorităţile în acest caz. Activitatea casei noastre de avocatură nu este afectată. Dl. Doru Boştină nu mai este asociat în cadrul casei noastre de avocatură, fiind suspendat din calitatea de avocat, membru al baroului Bucureşti. Cum ancheta este la început, nu putem oferi detalii suplimentare şi ne exprimăm speranţa că lucrurile se vor lămuri în cele din urmă. Ce se întâmplase? Între momentul 2008 şi 2015 au apărut mai multe dosare: cel de evaziune fiscală în domeniul IT, cel de trafic de influenţă şi corupţie în care a fost inculpat alături de omul de afaceri Gruia Stoica sau ceea ce se numeşte în presă Dosarul Microsoft.

BANCHERII CUPRULUI. Numărul 23 al Business Magazin, din martie 2005, relata poveştile celor cunoscuţi atunci şi mult timp după drept “bancherii cuprului” – doi foşti bancheri şi un avocat care cumpăraseră combinatele Phoenix Baia Mare şi Elcond Zalău, cu 3,6 milioane de euro, şi transformaseră industria locală a cuprului în ceea ce părea o poveste de succes. Horia Simu era unul din cei trei şi în 2006, în prima ediţie a catalogului, apărea în funcţia de preşedinte al Cuprom, companie căreia îi crescuse cifra de afaceri de patru ori, de la 20 de milioane de euro în 2003 la 80 de milioane de euro în 2004, în timp ce producţia crescuse de la 11.000 de tone de laminate la 27.000 de tone. Horia Simu a fost junior manager la Norasco Elveţia, expert în recuperarea datoriilor intra şi interguvernamentale, apoi director la Citibank, coordonator al acordării unor credite de peste 300 de milioane de dolari pentru companii energetice precum Petrom, Romgaz sau Transelectrica.

S-a asociat cu un alt bancher, Horia Pitulea, la rândul său fost director la Citibank, angajându-se în ceea ce multora li s-a părut o adevărată aventură. Dar de ce tocmai cupru? Simu spune la acea vreme că s-au orientat în primul rând înspre unităţi care puteau fi restructurate şi care se vindeau la un preţ accesibil. Au urmat alte achiziţii (Elcond, Cepronef, Ipronef). „Politica noastră de investiţii se bazează pe faptul că nu luăm bani de la o firmă pentru a o finanţa pe cealaltă“, explică Simu - iar banii necesari pentru investiţii au venit din împrumuturi bancare. Pe lângă cupru, investitorii de la Cuprom au făcut şi alte achiziţii, prin intermediul unor firme independente. Horia Simu şi Horia Pitulea au controlat o bună bucată de timp aproape toată industria de cupru din România, până la sfârşitul anului 2008, când Cuprom şi-a declarat insolvenţa, în urma unor pierderi semnificative cauzate de fluctuaţii ale preţului cuprului iar ulterior firma a intrat în lichidare. Un dosar DIICOT privind activitatea Cuprom a fost recent redeschis, iar numele lui Simu s-a regăsit şi pe lista “samsarilor de dosare, cei care au încasat cele mai mari despăgubiri în numerar şi acţiuni la Fondul Proprietatea; el a încasat 466 de milioane de lei.

Ce mai putem spune? Pasul înapoi este o constantă a businessului, iar greşeala face parte din regula jocului; aşa că putem considera, liniştiţi, că am scris şi aţi citit poveştile unor oameni care au avut curaj să greşească.