Principalul partener comercial al României în Asia, Republica Populară Chineză, ocupă locul 19 în rândul investitorilor străini, cu o valoare a investiţiilor chineze în România de circa 440 de milioane de dolari. Faptul că până acum companiile din China nu au mizat prea mult pe România este demonstrat şi de valoarea cumulată a primelor companii cu asociaţi sau acţionari chinezi în funcţie de cifra de afaceri a acestora pe piaţa locală: 781 de milioane de lei (circa 175 de milioane de euro), cea mai mare investiţie chinezească, spre exemplu, fiind fabrica de biciclete Eurosport DHS din Deva, deţinută în procent de 50% de chinezi şi aflată pe locul 163 în topul exportatorilor de pe piaţa locală, cu 299 de angajaţi şi profit net de 4,1 milioane de lei în 2014.

Compania este urmată în clasament de Honest General Trading, ce are ca obiect de activitate comerţul cu ridicata al echipamentelor şi furnitorilor de fierărie pentru instalaţii sanitare şi de încălzire, care avea anul trecut un profit net de 8,7 milioane de lei, la un număr mediu de 285 de salariaţi. În topul afacerilor chinezeşti de pe piaţa locală se află şi compania Hamei Exim, care are ca obiect de activitate „comerţ cu ridicata al metalelor şi minereurilor metalice“ şi are un singur angajat, potrivit celor mai recente informaţii publicate pe site-ul Ministerului de Finanţe, dar şi Codrin Expert Consulting din Ploieşti, o altă companie cu un salariat, cu activitatea „comerţ cu ridicata al deşeurilor şi resturilor“ şi un profit net de 7,2 milioane de lei.

În acest clasament se află şi o companie producătoare de ţesături din Bistriţa-Năsăud cu 80 de angajaţi, dar şi Media Pro Entertainment din Buftea, deţinută, conform registrului comerţului, în procent de 100% de investitori chinezi.

Cele mai recente informaţii primite de la Registrul Comerţului indică faptul că numărul total de societăţi cu investitori chinezi, neradiate, ce existau în baza de date a Registrului Comerţului în luna aprilie a acestui an era de 5.269, iar numărul mediu de înmatriculări de companii cu participaţii de capital chinezesc în intervalul 2007-2015 s-a plasat la 300 pe an, fără să înregistreze creşteri spectaculoase, potrivit informaţiilor trimise de reprezentanţii ONRC.

JOHNNY JIN, SINGURUL ANTREPRENOR CHINEZ DIN BIROURILE DE LA VICTORIEI

„Sunt mult mai puţine, cred eu“, spune Jin Wanglin, unul dintre fondatorii de restaurante chinezeşti de pe piaţa locală, originar din Bejing. Jin Wanglin, antreprenorul cunoscut de apropiaţi şi de partenerii de afaceri din Bucureşti drept „Johnny Jin“, este fondatorul restaurantului chinezesc al „corporatiştilor“ din birourile aflate în Piaţa Victoriei, Kung Fu King. În timp ce vorbeşte, se aude un fel de hip hop chinezesc, reprezentând muzica ambientală din local. Atmosfera este întregită de beţe de bambus pe mese, tablouri cu sate chinezeşti, dar şi de agitaţia angajaţilor, chinezi şi ei. Restaurantul său aflat la etajul I dintr-o clădire aflată la Piaţa Victoriei – este probabil singura afacere chinezească din această zonă – şi este neîncăpător în fiecare zi la ora prânzului, când angajaţi ai multinaţionalelor din zonă mănâncă aici. Wanglin spune că nu îi lipseşte nimic din viaţa de la Beijing, dar observă cum conaţionalii săi nu sunt la fel de pozitivi în a descrie relaţia cu România.

El crede că 5.000 este un număr prea optimist pentru firmele chinezeşti de pe piaţa locală – „Cred că sunt mai puţine, mulţi au plecat şi nu au închis încă firma. Mulţi dintre cei pe care îi cunosc eu au plecat în Brazilia, în America de Sud – cel puţin din cei pe care îi ştiu eu sunt 15-20 de inşi care au plecat“, spune antreprenorul. Jin Wanglin îmi povesteşte că a sosit prima oară în România în 2005, însă părinţii săi erau aici din 1999. Ei aveau o fabrică de producţie de haine în China unde lucrau circa 100 de angajaţi, iar odată cu începerea crizei asiatice din 1997-1998 a intervenit nevoia de a se extinde pe alte pieţe europene. „Au prospectat şi Ungaria, dar au ales să rămână în România, unul dintre motive fiind faptul că tata avea alţi prieteni aici. Afacerea a crescut puternic din 2002 până în 2005, dar din 2006 a început să scadă.“

În consecinţă, familia lui Wanglin a căutat şi alte pieţe – au încercat să facă afaceri în Grecia sau Italia, însă în cele din urmă au închis-o, în 2008. Wanglin a hotărât, în 2012, să intre în industria restaurantelor de pe piaţa locală. „Îmi place mâncarea, mai ales mâncarea noastră şi observasem că în România nu erau astfel de restaurante corespunzătoare, din punctul meu de vedere.“ Alegerea era una naturală şi prin prisma faptului că bunicul său a avut un restaurant în China în anii ’70, iar soţia şi familia ei lucrează de asemenea în această industrie.

A deschis un prim restaurant pe Calea Moşilor, unde „din prima zi a fost coadă“, iar pe cel din Piaţa Victoriei l-a deschis aproximativ doi ani mai târziu. Fiecare dintre ele ajunge la venituri de peste 100.000 de euro pe an, potrivit lui Wanglin. După cum reiese din cele mai recente informaţii publicate pe site-ul Ministerului de Finanţe, afacerile Kung Fu King au înregistrat venituri de 846.232 lei în 2014, cel mai recent an pentru care există informaţii publice disponibile. Au ajuns în prezent la peste 30 de angajaţi, dintre care majoritatea chinezi. „E normal să deschid restaurante Kung Fu King numai cu bucătari chinezi, deşi am văzut că sunt restaurante chinezeşti unde nu se întâmplă aşa.“

Wanglin spune că el însuşi a avut prieteni care au încercat să investească în alte afaceri aici – însă s-au lovit de impedimente precum cel legat de obţinerea unei vize pentru România, mai dificil de obţinut de către un cetăţean chinez chiar decât cea pentru Statele Unite ale Americii sau Regatul Unit. „Ei vin să cheltuie bani aici; avem cazare, bilet de avion, bani în bancă – şi deseori tot nu se acordă vizele. O a doua problemă ar fi legată de faptul că atunci când vin chinezii la vamă, li se cer «tips» ca să intre.“ Antreprenorul exemplifică prin faptul că recent un unchi, socrul şi alţi prieteni, care au deja vize pentru Statele Unite ale Americii şi Anglia, au depus cerere pentru vize în România, dar le-a fost respinsă. Voiau să vină aici pentru a-i analiza afacerea, în vederea unei potenţiale investiţii. „Prietenii mei vor să dezvolte afaceri în altă parte – China şi America sunt cele mai mari pieţe, dar sunt prea mulţi, nu prea mai ai loc, aici în schimb sunt lucruri de dezvoltat. Eu nu aş fi venit dacă nu aş fi sesizat o nevoie pe piaţa restaurantelor chinezeşti.“