PROGRAMUL DE MUNCĂ: DE LA 9 LA CÂT POT

„Când a fost valabil în România programul 8 ore de muncă, 8 de relaxare?” se întreabă retoric Daniela Irimia, training manager & business partner în cadrul firmei de consultanţă şi programe de wellness pentru angajaţi Vision Consulting.

Ea a observat că dacă în teorie se lucrează opt ore, practica ne-a arătat că de multe ori se ajunge la 9-10 ore. „Iar cele 8 ore zilnice pentru relaxare sunt un vis frumos pentru majoritatea. Pe lângă programul de muncă încărcat, mai e traficul care «taie» din timpul liber, apoi avem şi acasă câte ceva de muncă... Şi suntem fericiţi dacă putem să ne relaxăm trei ore pe zi. Personal nu am întâlnit prea mulţi angajaţi care să aibă un echilibru între timpul de muncă şi cel dedicat relaxării”, explică ea.

Tendinţa aceasta se regăseşte mai ales în oraşele mari, dar nu lipseşte nici din companiile mari aflate în oraşe mai mici sau chiar la nivel managerial, în firme mai mici, unde patronii nu vor să angajeze fie din lipsă de încredere, fie din dorinţa de a face ei totul, remarcă şi Andra Tănăsescu, psiholog şi trainer NLP, ale cărei servicii sunt solicitate de companii şi firmele de training. „Volumul de muncă creşte constant, iar tot mai multe persoane încep să se plângă de încărcătura prea mare de la birou şi de stres, încep să simtă că aceasta este mai mare decât capacitatea lor, decât ar putea ei să ducă”, a observat şi Andra Tănăsescu.

Psihologul Bogdan Lucaciu descrie câteva dintre primele semne pe care le manifestă angajaţii care sunt epuizaţi sau stresaţi din cauza serviciului. „În prim-plan sunt semne ale depresiei: tulburări de somn, oboseală accentuată resimţită, stări de anxietate - foarte frecvent autoidentificate drept atacuri de panică (terminologie «la modă», mai ales în rândul populaţiei educate de pe pe Google), schimbări bruşte de dispoziţie, tulburări ale libidoului (alimentar, sexual). Dar, în fapt, adesea într-un plan doi simptome ale depresiei descrise mai sus apar din accentuarea unor trăsături de personalitate preexistente, accentuate de situaţiile de la  muncă.”

Lucaciu oferă şi un exemplu în acest sens: un perfecţionism dus la extrem sub presiunea sarcinilor de serviciu, chiar dacă este apreciat de către şefi, perturbă adesea relaţiile colegiale sau familiale; o agresivitate accentuată resimţită în urmă unor dispute sau neînţelegeri la serviciu, care antrenează compulsii (efortul interior ineficient de a frâna impulsurile agresive), duce la sentimente de culpabilitate şi inadecvare; preocupări obsesive privind propria valoare atunci când apar situaţii în care persoana nu se descurcă sau are această impresie în mediul de lucru duc la trăiri anxioase, de nesiguranţă, generalizate, care se pot extinde asupra întregii posturi existenţiale a individului. Psihologul spune că exemplul menţionat de el este al unui inginer competent altfel, la 40 de ani, angajat la o multinaţională care are probleme din cauză că nu este fluent în engleză şi a dezvoltat sentimente de inferioritate, cu stimă de sine scăzută, tulburări de somn etc.

Mai interesante de atât i se par lui Bogdan Lucaciu mecanismele psihologice antistres dezvoltate de angajaţi şi care constau în scenarii mai mult sau mai puţin fantasmatice de „evadare” din situaţia actuală, cea considerată acută sau stresantă. „De la «De-om mai duce-o pân-la toamnă, leliţă Ioană» până la «I Want to Break Free».” Ambele tipuri de scenariu proiectează un viitor mai bun: de la un concediu visat în insule feerice (liber de serviciu) la avansare de post (schimbare de poziţie din situaţia actuală) ori ieşirea din job pentru o afacere privată. „Mecanismul e acela al vulpii care considerând strugurii acri reduce din forţa ispitei lor.” El precizează că din acest scenariu nu fac parte workahoolicii sau indivizii superconformişti, pentru care scaunul lor e mulţumitor şi se văd tot acolo la vremea pensionarii.

„Doar că majoritatea oamenilor sunt dinamici, plini de aspiraţii şi de aceea vulnerabili la neîmpliniri ale aspiraţiilor personale.” Şi Andrei Tănăsescu din ce în ce mai mulţi angajaţi îi spun, încă de la primele interacţiuni, „Eu nu mai pot”. Din experienţa ei, foarte multe persoane acuză reacţii somatice, dureri de cap, de spate, de stomac, ale articulaţiilor, probleme în zona gâtului, braţelor, umerilor. „Rezonează cu prea multe responsabilităţi, iar durerile spatelui şi umerilor sunt legate de ideea prea multor responsabilităţi; dar pot fi cauzate şi de statul prea mult pe scaun la calculator, dar şi de o reacţie somatică.”

BOLILE PROPRIILOR AMBIŢII

De-a lungul experienţei sale, Bogdan Lucaciu a observat că majoritatea celor care au probleme de stres profesional sunt cei din nivelurile medii ale organigramei, „care sunt antrenaţi în propriile ambiţii şi care pot suferi presiuni atât pe orizontală – colegi – cât şi pe verticală – şefi“. El sesizează că, în mod paradoxal, bărbaţii par a fi mai predispuşi epuizării prin stres profesional, probabil din pricina agresivităţii sporite prin comparaţie cu femeile, producând conflicte interiorizate care „consumă”. Femeile au o capacitate de toleranţă şi de „recuperare” mai bună. Chiar dacă cei ajunşi în vârful piramidei executive au mai multe motive de stres, ei nu cer ajutorul psihiatrului sau psihologului până o eventuală patologie nu e evidentă, spune Lucaciu. „E şi o chestiune de prestigiu. Nu au timp pentru a merge la psiholog până o pot duce singuri. 

Ne putem închipui că multe decizii în astfel de situaţii sunt dictate de propriile stări proaste şi sunt... proaste.” Pe de altă parte, el a observat că revista Business Insider (23 nov. 2015) consideră că mulţi CEO au trăsături psihopatice. „Pentru lămurire, psihopaţii sunt acele persoane caracterizate printre altele prin şarm (făcând o impresie bună celorlalţi), superficialitate, independenţă, lipsă de empatie autentică şi lipsa sentimentelor de vinovăţie. Ei sunt persoane cu comportamente inpredictibile, adesea impulsive, care nu reacţionează la feedback şi care dau în orice situaţie vina pe alţii. Astfel, ei nu au scrupule şi îşi folosesc şarmul pentru a ajunge în posturi de vârf. Probabil că şi acesta e un factor pentru care mulţi dintre cei din vârf nu ajung depresivi; ceilalţi le suferă.”