În septembrie 2013 simptomele se agravaseră, stresul de la muncă se răsfrângea asupra relaţiilor de acasă, se simţea tot timpul obosită şi orice lucru pe care trebuia să îl facă era copleşitor şi greu de făcut. A simţit nevoia unei schimbări şi s-a angajat la Oracle în echipa de pre-sales, unde programul era de la 9 la 6. După 6 luni a fost diagnosticată cu cancer. „M-am gândit că este o idee bună pentru oamenii ca mine, care nu şi-au înţeles lecţia deloc şi care nu au apucat să facă o schimbare din timp.” Cosmina Grigore a avut 10 operaţii, iar până la acest diagnostic a avut 6, dintre care una pe coardele vocale: „Fumam foarte mult, meniul zilei erau ţigările şi cola, iar corpul meu se strica atunci când eu aveam cea mai multă treabă sau când aveam nişte deadline-uri”. 

Spune că a ignorat cu desăvârşire faptul că era răcită tot timpul, că tuşea şi că avea coardele vocale iritate, iar la un moment dat, fiindcă nu mai putea să vorbească, a ajuns la spital (2006-2007). După operaţie, timp de trei luni nu a vorbit şi a trecut prin reeducarea coardelor vocale – dar apoi s-a întors la acelaşi stil de viaţă. „Când a venit cancerul, unul din gânduri a fost sincer, «Doamne, îţi mulţumesc, este o idee foarte bună»; măcar de de frica recidivei, poate mă ţin de treabă.” În acel punct, a renunţat la jobul de la Oracle. „Îmi doream să pot să mă bucur mai mult de viaţă, dar asta nu înseamnă să stai zen şi să nu munceşti. Am făcut schimbările acestea de teamă că nu să apuc să trăiesc.” De atunci, spune că scopul principal a fost să aibă o existenţă cu sens, iar de aici a venit următoarea întrebare: „Cum pot fi de ajutor?”.

Iar dacă acum spune că nu are timp, acest timp implică faptul că în ziua respectivă a avut timp pentru ea: să mănânce, să facă detox, să se ducă la masaj, la sală etc. „Acest timp implică acum că întâi, la bază, sunt fericită eu cu mine, ca să nu mai menţionez partea de gestionare a emoţiilor.” Spune că mulţi dintre noi rămânem într-o zonă gri, în nefericire, în presiunea jobului care nu ne mai împlineşte, de frică de schimbare, care nu ştim ce aduce, nu vrem să schimbăm jobul, nu vrem să renunţăm la relaţia toxică în care suntem. Rămânem acolo, în zona de confort inconfortabil.” Pentru schimbare însă, recomandă câteva etape identificate în experienţa ei: 1. Dozarea de curaj – pentru a refuza anumite sarcini de pildă; 2. Învăţarea suportării eventualelor consecinţe (eventualele reacţii ale şefilor, de exemplu);  3. Etapa de iertare – pe cei de la serviciu, care au pus o presiune prea mare, pe tine însuţi etc. 4. Etapa în care înveţi să iubeşti momentul – când înveţi să ierţi, faci loc pentru iubire şi din start ai loc pentru iubire pentru corpul tău, pentru momentul prezent, pentru că bei cafeaua etc.; 5. Etapa de compasiune şi iubire necondiţionată  – în care din preaplinul tău, vrei să dăruieşti cuiva – atunci începi să îţi creezi o stare de confort, ajungi şi la depozite de energie; 6. După ce a ajuns la iubire şi la compasiune, a ajuns într-un punct pe care îl simte de anul trecut – raportându-se la ziua de azi. „Descopăr ziua de azi şi am timp să iert până la culcare, dacă înţeleg că o persoană a greşit faţă de mine sau invers”; 7. Starea de eliberare - cu cât eşti mai recunoscător pentru ce primeşti, cu atât primeşti mai mult.

Acum, Cosmina Grigore lucrează mai ales cu pacienţi diagnosticaţi cu cancer, dar are şi programe cu angajaţi din corporaţii, cu media de vârstă 25-45 de ani. „Îmi spun lucruri care îi frământă şi de regulă, parcă fac multe lucruri dar viaţa lor nu are sens. Sunt foarte puţini cei care au curaj; nu ştiu de ce alegem să ne ţinem cu dinţii de frici.” Observă că la bază stă rezistenţa la schimbare şi teama de lansare în necunoscut, dar şi lipsa de încredere şi necesitatea validării prin banii primiţi, funcţie etc. 

Acum, în workshopurile pe care le ţine, le vorbeşte oamenilor despre „zona gri” a acestor simptome: „Este o perioadă foarte importantă din viaţa noastră şi una foarte parşivă, care vine dintr-un sentiment de copleşire. Îţi vine să le comprimi pe toate şi să le îndeşi într-o oră, oră în care îţi turezi suprarenalele şi generezi cortizol la maximum.” Cei care ajung în astfel de situaţii se gândesc serile de ce nu pot să doarmă: „Atunci când vrei să te culci şi îţi dai seama că lista ta de «to do» nu s-a terminat, te gândeşti că este ceva în neregulă cu tine şi nu eşti suficient de capabil. Există o presiune creată de oamenii nemulţumiţi din echipă, de şefi, soţ etc., în funcţie de etapa vieţii în care ne aflăm.” În principiu, toată lumea vrea lucruri de la noi şi de regulă le va primi cu nemulţumire. „În această zonă de gri, simptomele se manifestă, dar nu sunt atât de grave încât să trimită persoanele care le resimt la spital – indiferent că sunt cazuri de leşin, epuizare, lipsa unei alimentaţii corespunzătoare etc.” 

Ea recomandă şi câteva analize: nivelul de vitamină D – „din toţi pacienţii diagnosticaţi şi toate persoanele nediagnosticate pe care eu le-am trimis să-şi verifice nivelul plasmatic de vitamina D, o singură persoană a avut un nivel peste 40, peste nivelul de alarmă”. A observat şi că glicemia, care ar trebui să fie la nivelul 70-80, este peste 90 la majoritatea.

NOILE TERAPII PENTRU „CORPORATIŞTII DIN PIPERA”

„Mergând din Bucureşti spre Ploieşti cu maşina astăzi, vezi Hornbach, Ciolpani şi mallul de la intrarea în Ploieşti; dacă te duci pe jos, aceeaşi distanţă, vezi cine este acolo, ce mirosuri sunt şi începi să trăieşti viaţa”, metaforizează grecul Petros Liolios, specialist în psihopedagogie perceptivă, modul în care am putea să ne bucurăm de viaţă, reducând din ritmul alert. O şedinţă de terapie cu el începe cu închisul ochilor, o stare de relaxare totală, în care asculţi susurul apei dintr-o mică fântână, vocea lui şi bătăile creionului în masă din mâna sa.

L-am întâlnit pe Petros Liolios într-o clinică din Pipera, unde organiza şedinţe de fasciaterapie, un tratament nou pentru durere şi tulburări legate de performanţă de natură fizică sau psihologică. Definiţiile termenului spun că face legătura între o abordare pur fizică şi psihologică a durerilor şi este, potrivit lui, din ce în ce mai popular în toată lumea. Chiar dacă spune că acum nu şi-ar dori să facă nimic altceva, grecul a avut un parcurs profesional tumultuos, până în urmă cu aproximativ opt ani.

În susurul apei din fântâna aflată în cabinet, povesteşte că a venit în România pentru prima dată în 1975, a făcut un an pregătitor la Cluj, apoi a aplicat pentru Facultatea de Geologie de la Bucureşti (la vremea aceea în Thassos începuseră explorările petroliere), iar în cele din urmă s-a orientat spre studiul istoriei. A absolvit istoria, iar după o perioadă de câţiva ani în care a fost profesor la liceu din oraşul său, s-a întors în România, ca ataşat la ambasada Greciei. 

În 1993 a concluzionat că nu îi plăceea viaţa de bugetar şi a demisionat, iar apoi, în urma întâlnirii cu un alt grec care construia fabrici de lapte în Grecia, a participat la fondarea producătorului de lapte Brenac din România, despre care spune că este prima afacere privată de pe acest segment de aici; rezultatul unei investiţii de 150.000 de dolari, într-o mică secţie care s-a extins într-o perioadă de trei ani ajungând la un maxim al numărului de angajaţi de 720. După patru ani, a demisionat şi s-a ocupat de privatizări din industria alimentară: de exemplu, fabrica de pâine de la Timişoara, Megapan, Prolacom Botoşani (fabrica de lapte şi a doua fabrică din ţară care făcea lapte praf pentru sugari), „până la momentul în care politic au început să se facă aceste tranzacţii sub anumite filiere, noi freelancerii am fost scoşi afară”.