Explicatia este, in viziunea unora, ca o economie impinsa de la spate de sutele de miliarde de euro cheltuite pe pachetele de stimulare, in SUA ori in Europa (salvarea bancilor sau a companiilor auto cu bani publici, interventii ale bancilor centrale, subventii, investitii in diverse proiecte publice) nu mai poate creste prin forte proprii atunci cand programele respective se incheie, fiindca destructurarea adusa de criza a fost mult prea mare. Saptamana trecuta, Biroul pentru Recensamant din SUA a anuntat ca numarul americanilor sub pragul saraciei a ajuns sa fie cel mai mare din ultimii 15 ani - 44 de milioane, sau unul din sapte cetateni - si creste in continuare. FMI, la randul sau, vorbeste clar despre "generatia pierduta" - numarul somerilor a atins la scara globala 210 milioane de oameni, record istoric absolut, iar in urmatorii 10 ani ar fi nevoie de 440 de milioane de locuri de munca pentru valurile de tineri nou-intrati pe piata muncii, ceea ce creeaza o problema sociala uriasa.

Cat de eficienta a fost totusi interventia statelor? Matei Paun, managing partner al firmei de consultanta financiara BAC Investment, aproape ca rade: "Daca Obama nu ar fi intervenit pentru salvarea bancilor si oprirea dezastrului din sistem, Romania ar fi avut si anul acesta o cadere a economiei de 7% sau chiar 10%! Nu se poate iesi din criza fara implicarea statului. Statul nu trebuie eliminat, ci doar reparat acolo unde e stricat!". Amintirea precedentului din 2008, cand Lehman Brothers a ramas singurul grup financiar de pe Wall Street care a dat faliment pentru ca n-a fost salvat de stat si nici sustinut sa fuzioneze cu altele, a ramas vie in timpul crizei din aprilie-mai anul acesta, cu speculatii contra euro si teama de o repetare a scenariului de groaza care a golit pietele de lichiditate in preajma caderii Lehman Brothers. Riscul ca problemele din Grecia sa dea nastere unui nou efect Lehman Brothers i-a silit la actiune rapida pe liderii europeni, care au acceptat sa puna la bataie o "plasa de siguranta" a zonei euro de 750 de miliarde de euro, bani publici, numai pentru prevenirea unei astfel de situatii.

De aici incolo insa, apele se tulbura. Costurile salvarii bancilor si ale programelor de stimulare se vad acum in datoria publica tot mai mare si in deficitele bugetare umflate, sanctionate prompt de pietele financiare cu costuri de indatorare mai mari. Liderii europeni, in frunte cu Angela Merkel, sunt decisi sa abordeze ferm problema, propunand chiar ca statele membre UE care nu sunt in stare sa respecte disciplina fiscala sa-si piarda dreptul de decizie in cadrul Uniunii. Insa disciplina fiscala (taieri de bugete si majorari de taxe) costa scump, si anume costa procente pierdute de crestere economica. Aceasta explica previziunile mai slabe pentru 2011 si tot aceasta explica de ce replica OECD a fost sugestia ca iesirea din recesiune ar putea cere "stimulente suplimentare si amanarea planurilor de reducere a deficitelor bugetare, acolo unde finantele publice o permit". Evident, asa ceva nu se aplica Europei de Est.