„BA COPILUL MEU!”

Competiţia între părinţi poate fi una dintre cauzele pentru care unii exagerează cu încărcarea programului copiilor lor, „noi toţi trăind într-o societate bazată pe consumerism… să fie mult din toate”, punctează Sorin Faur. 

În opinia psihologului Lucica Ştefănescu, principalul motiv pentru care părinţii îşi trimit copiii la cât mai multe activităţi este dat de modelul social. „Modelul social este cel ce ne dictează de multe ori deciziile. E mândria firească a fiecărui părinte, e dovada potenţei lui că e un bun părinte, că îi poate oferi copilului său tot ce e mai bun, modern, în ton cu vremurile. Se poate vorbi aici şi despre nevoia de  afirmare şi recunoaştere socială. Nu cred că se poate vorbi de o competiţie vădită între părinţi, ci de un orgoliu luat că o normă socială”, subliniază ea. „Dacă ar fi să privim mai adânc lucrurile, putem descoperi că în spate se află nevoile neîmplinite ale părinţilor, frustrările acumulate din perioada copilăriei lor, visurile lor neîmplinite. De multe ori îi auzim pe părinţi spunând: «Să nu sufere şi copilul meu ca mine, să aibă el tot ceea ce eu mi-am dorit, să facă tot ce mi-am dorit eu dar părinţii mei nu mi-au putut oferi». Nu e cea mai fericită atitudine; copilul e un individ unic, diferit de părinţii lui, cu nevoi şi visuri proprii.”

Un alt motiv poate fi anxietatea legată de viitorul profesional al copilului - să ştie să facă cât mai multe lucruri, să fie pregătit pentru orice situaţie, iar abilităţile dobândite de pe urma acestor activităţi să îi asigure o ascensiune profesională mai rapidă şi facilă.

„Părinţii au fost şi sunt într-o competiţie prostească”, este de părere şi Ana Chiorean. „Un copil care nu face cinci activităţi extracuriculare pe săptămână, ci doar una şi petrece suficient timp cu părintele poate fi mult mai dezvoltat din punct de vedere emoţional sau social faţă de unul care este împărţit între activităţi fără legătură între ele. Un copil ar trebui să urmeze maximum două cursuri pe săptămână; în rest, timp petrecut în sânul familiei.”

Poate fi privită însă această suprasolicitare a copilului ca o formă de evitare a responsabilităţilor? „Nu cred că un părinte care îşi plimbă un copil de la un capăt la altul al oraşului, care aleargă de la job şi mobilizează bunicii, prietenii pentru a ajunge la toate activităţile la care s-a angajat poate fi acuzat că evită responsabilităţile de părinte”, crede Lucica Ştefănescu. „Dimpotrivă, la rândul său este suprasolicitat. Calitatea vieţii scade, se instalează oboseala de ambele părţi şi nemulţumirea că timpul nu mai ajunge pentru toate activităţile propuse. Se intră de fapt într-un cerc vicios.” Ea recomandă părinţilor în astfel de situaţii să petreacă acest timp lângă copilul lor, să iasă împreună în parc, să meargă cu bicicleta, să petreacă timp împreună. „E adevărat că părintele nu poate înlocui instructorul de dans, dar copilul se va distra grozav petrecând măcar o oră jucându-se cărţi sau făcând karaoke cu părinţii săi”.