Mai mult, spune ea, nu există copii care se nasc obraznici sau răi. Ceea ce vedem este, de fapt, o reacţie a lor faţă de lipsa de atenţie a părinţilor, lipsa unei comunicări eficiente sau lipsa unei relaţii bazată pe respect şi acceptare a personalităţii copilului. 

„O altă capcană este aceea că ne lipsesc obiectivitatea şi o privire de ansamblu în relaţia părinte-copil. Cum va arăta relaţia cu copilul peste cinci ani? Iar această capcană îi face pe părinţi să recurgă la metode de moment, care, de fapt, nu oferă nicio rezolvare problemelor: pedeapsă, mită, ţipătul, ameninţările, time-out-ul”, afirmă reprezentanta Centrului de Parenting.

De ce este însă important ca părinţii să facă şi cursuri de parenting? „Ca să ai cea mai bună reacţie şi atitutine în faţa situaţiilor tensionate, astfel încât să nu cauţi mereu soluţii punctuale, ai nevoie de ajutorul unor specialişti care să te ghideze”. În acest fel, explică Ana Zidărescu, rezolvările vor veni natural, pe fondul schimbării interioare. „Generaţia actuală de mămici şi tătici a fost educată de părinţi care nu au fost precupaţi de metode potrivite pentru creşterea copiilor, ci de cum să-l facă să fie ascultător şi docil. Mulţi părinţi se confruntă, acum, cu probleme precum: stima de sine, nevoia de a controla relaţia şi ajung să aibă reacţia propriilor părinţi pe care, în copilărie, o blamau. Mulţi nu ştiu cum să se controleze, pentru că nu au avut de la cine să observe şi să înveţe tehnicile, iar aici intervin specialiştii”, spune Ana Zidărescu.

Ana Zidărescu, cofondator Centrul de Parenting

Fiecare copil are nevoie de timp petrecut zilnic cu părinţii săi, de a fi ascultat de către aceştia, de a face activităţi în conformitate cu capacitate, nevoile şi dorinţele copilului, de asemenea, de momente individuale în camera sa şi de plictis pentru a-şi dezvolta imaginaţia, pentru a se descoperi pe sine, pentru a-şi dezvolta propria sa „grădină secretă”, opinează psihologul Maria Frangu. „Din păcate, din lipsa de timp a părinţilor, copiii pot sta departe de casă opt sau poate zece ore într-o singură zi, fiind angrenaţi în tot felul de activăţi mai mult sau mai puţin solicitante. Trebuie să ţinem cont de competenţele, înzestrarea şi vulnerabilitatea copilului. Cauzele diferă de la o familie la alta, dar putem oberva cât de multe ore petrec părinţii din ziua de astăzi la birou. De asemenea, presiunea socială, paleta largă şi atractivă a activităţilor, lipsurile cu care s-au confruntat părinţii în istoria lor, dorinţele acestora, care nu au fost îndeplinite de bunicii copiilor de astăzi, visele părinţilor pentru copiii lor şi nu în ultimul rând dorinţele şi înzestrarea nativă a copilului ar putea fi unele dintre motivele pentru care copiii lipsesc de acasă aşa de multe ore”, spune ea.

Ne confruntăm în ziua de astăzi cu părinţi care nu sunt în contact cu copiii şi nevoile acestora, părinţi care au uitat ce înseamnă a fi copil, e de părere Maria Frangu. „Nu ştiu dacă putem numi acest fenomen de supraîncărcare ca o lipsă de responsabilitate; poate, mai degrabă este vorba de încapacitatea părintelui de a oferi mai mult decât a primit el în copilăria sa, încercând prin aceste activităţi să compenseze ceea ce nu a primit el când era copil.”

LUXUL DE A SE JUCA

Dacă ar fi după copii, atunci ei s-ar juca întreaga zi, spune Ana Zidărescu. Însă totul porneşte de la părinţi şi de la competitivitatea adulţilor. „Şi în cercurile noastre de prieteni auzim laude precum «Copilul meu face trei limbi străine, merge la tenis şi este campion naţional la înot»; «Dar copilul meu face patru limbi străine, merge în turnee de tenis şi este campion european la înot».”

Această supraîncărcare a programului vine din dorinţa părintelui de a-l vedea pe copil ocupat, explică ea. „A pierde timpul este de neconceput. Şi cum să rămână tocmai propriul meu copil ultimul din clasă la numărul de activităţi extraşcolare? Doar pentru că noi avem un program încărcat, asta nu înseamnă că şi copilul trebuie să aibă acelaşi program. Nu trebuie să uităm că pauza dintre ora de tenis şi ora de engleză nu este, de fapt, pauză. Este drum, o solicitare fizică şi psihică. Copiii, ca şi noi, adulţii, au nevoie de timp pentru a face nimic. Pentru a sta, pentru a se deconecta.”

Din punctul său de vedere, nu putem cere copiilor mai puţină tehnologie atât timp cât şi părintele este mereu conectat la TV, telefon, tabletă şi laptop, fie că este acasă, înainte de cină, în timpul cinei sau înainte de somn. Supraaglomerarea programului este astfel o capcană a cotidianului agitat, mereu în mişcare, stresant şi epuizant, fiind de asemenea un obstacol în calea unei relaţii solide între părinte şi copil. „Când mai este timp pentru ca un copil să se descopere, să afle ce îi place şi când mai este timp de dialog, comunicare şi conectare când fiecare minut al programului este decis? ”