UN FENOMEN PERICULOS

Programul supraîncărcat la care este supus copilul îi poate afecta atât sănătatea fizică, cât şi pe cea psihică, explică psihologul Lucica Ştefănescu. Suprasolicitarea peste capacitatea biologică specifică vârstei face ca în timp nivelul performanţelor să scadă. Copilul resimte negativ efectele, capătă credinţa că nu e capabil să facă faţă solicitărilor externe şi îşi crează o imagine distorsionată a aptitudinilor sale. Pe termen scurt, efectele se pot evidenţia prin ceea ce ea numeşte somatizare - simptome fizice fără a avea o cauză biologică decelabilă, în vreme ce pe termen lung putem vorbi de afectarea imaginii şi a stimei de sine.

Astfel, spune ea, cele mai frecvente simptome întâlnite în cabinet la copiii cu un program suprasolicitant sunt cele fizice, ca lipsa poftei de mâncare, greţuri, dureri de cap, agitaţie psihomotorie sau apatie; cele psihice ca anxietatea, retragerea socială sau, dimpotrivă, comportamentele de agresivitate sau iritabilitate.

„Un aspect demn de luat în seamă este legat de hipercompetitivitate”, semnalează Lucica Ştefănescu. „Copilul este sfătuit să îşi forţeze limitele, să fie mereu cel mai bun, cel mai tare, cel mai puternic. Competitivitatea dusă la extrem are drept consecinţe pe termen lung modelarea unei personalităţi în care comunicarea interpersonală, intersubiectivitatea, capacitatea de integrare în plan socio-profesional să fie grav afectate.” Ea vorbeşte de scăderea randamentului şcolar sau relaţii defectuoase cu familia sau grupul de prieteni. „Pe termen lung, efectele suprasolicitării, ale oboselii cronice pot fi şi mai agresive. Un copil care a făcut cu greu faţă solicitărilor impuse de părinţi îşi va inocula credinţa că nu e capabil, se va învinovăţi de eventualele nereuşite, va crede că nu e iubit suficient din cauza slabelor abilităţi, că nu merită atenţia şi afectivitatea celor dragi.” Care vor fi consecinţele? O stimă de sine scăzută şi o slabă încredere în forţele proprii; el va ezita să se angajeze în alte activităţi chiar dacă i-ar acestea i-ar aduce mai multă satisfacţie.

Lucica Ştefănescu, psiholog

Există „burnout” şi la copii, cu manifestări similare cu ale adulţilor, afirmă şi Monica Bolocan. „Problema este că, spre deosebire de adulţi, copiii nu conştientizează acest lucru. Mulţi copii se arată încântaţi să participe la cât mai multe activităţi pentru că văd că acest lucru îi face fericiţi pe părinţii lor, sau se tem să refuze ca să nu îşi dezamăgească părinţii. Nu ştiu şi nu pot să spună «Nu mai vreau!». Întâlnesc destul de frecvent astfel de copii. De obicei sunt cei care an un program zilnic de tip şcoală, after school, opţionale în timpul săptămânii, opţionale în weekend, meditaţii. În medie câte 9-10 ore pe zi de «ceva», o activitate structurată. Mai mult decât un adult!”

Din punctul său de vedere, cele mai importante consecinţe sunt pierderea motivaţiei pentru învăţare, comportamentele de opoziţioniste sau, dimpotrivă, apariţia unei stări de tristeţe şi lipsă de poftă de viaţă, chiar de depresie. „Şi, mai mult decât orice, pierderea copilăriei, a oportunităţilor de joacă liberă, nestructurată, a bucuriei simple de a-şi umple timpul cu nimicuri.”

Monica Bolocan spune că întâlneşte frecvent copii de toate vârstele care manifestă simptomele unei suprasolicitari cognitive: „Părinţii îi aduc la psiholog din alte motive: unii nu mai dau randament la şcoală, alţii au modificări de comportament sau de stare emoţională pentru care părinţii nu au o explicaţie. Cazurile sunt mai frecvente la copiii de vârstă şcolară mică pentru că aceştia nu au capacitatea de autoanaliză, de introspecţie, pentru a-şi da seama ce anume îi deranjează, de ce le este greu. Adolescenţii au mecanisme de autoevaluare, dar şi capacitatea de a reacţiona, de a lua atitudine.”

Principala cauză, consideră psihologul, este faptul că părinţii nu mai petrec timp alături de copiii lor şi atunci vor să umple timpul celor mici cu „ceva”, să fie siguri că nu îl irosesc. „Cred că dacă îi ţin ocupaţi, nu observă că sunt singuri. În plus, stresul zilnic îi face pe părinţi să fie mai puţin disponbili sufleteşte şi mai puţin răbdători cu copiii lor. Părinţii preferă să îşi tragă şi ei sufletul în puţinul timp liber pe care îl au nefăcând nimic sau uitându-se la televizor, şi atunci este de preferat ca micuţii lor să fie ocupaţi cu ceva. Cred că, ducându-i la tot felul de activităţi educative sau sportive, părinţii se simt mai puţin vinovaţi de faptul că nu au timp şi disponibilitate pentru copiii lor. În plus, spiritul de competeţie! Mulţi părinţi îşi imaginează că dacă al lor copil va şti înaintea celorlalţi mai multe limbi străine, va avea mai multe competenţe, va câştiga mai multe concursuri, sigur va avea mai mult succes în viaţă mai târziu! Va fi primul!”, explică Monica Bolocan.