În prima perioadă Borza spune că a trebuit să facă micromanagement la Hidroelectrica, până la nivel de şurub, de piuliţă, a urmărit şi a aprobat totul, până la hârtie igienică. „Eu sunt adeptul centralismului. Aveam 13 sucursale în care fiecare director putea să prăduiască milioane de euro fără să dea socoteală. Am tăiat 6 sucursale din 13 în 2013.“ Spune că a primit telefoane de la toate casele, de la toate instituţiile, ba chiar şi de la fostul preşedinte Traian Băsescu, care l-a sunat într-o seară să îl întrebe despre concedierea unor lăuze. „Am fost amendat cu 10.000 de lei de consiliul naţional de discriminare pentru asta. Eu am operat cu multe simboluri, dar am făcut asta într-o cultură de o anumită mediocritate, care se uită cu admiraţie la pseudovalori...Legea insolvenţei, ca lege organică, dă nişte drepturi, printre care că pot să dau afară lideri de sindicat, şi o să îi dau afară, ca să vadă şi alţii că nu sunt intangibili, îmi permite să dau afară oameni bolnavi şi femei gravide, şi o să le dau afară, nu pe toate, ci pe cele care forţează nota. Eu am mers numai în litera legii, nu am comis nedreptăţi, dar am vrut să arăt că litera legii e aceeaşi, şi pentru lei, nu doar pentru căţei.“

În 2010, Hidroelectrica a încercat să denunţe două contracte în care avea cel mai prost preţ, 103 lei/MWh. „În iunie 2012, când am venit eu la Hidroelectrica, era un proces de doi ani şi jumătate şi nu aveam o sentinţă nici măcar pe fond pronunţată, bună sau rea. Mai mult de atât, un mare avocat din România obţinuse o ordonanţă prezidenţială prin care obliga Hidroelectrica, în următoarea sută de ani-lumină, să livreze la 103 lei preţ fix, deşi preţul de cost la Hidroelectrica era de 170-180 de lei, iar preţul în piaţă era 250 de lei/MWh. Putea Hidroelectrica să livreze? Nu putea, doar prin insolvenţă. Insolvenţa înseamnă o stare excepţională, înseamnă o legislaţie excepţională şi înseamnă foarte multe pârghii şi instituţii în mâinile unui administrator asumat. Şi vorbesc de asumare: lipsa asumării deciziei este marele handicap al României. Şi asta se vede la instituţiile statului, la companiile statului, mai ales după vânătoarea asta de vrăjitoare din campania asta. Corupţia există în toată lumea, doar că în Statele Unite e legiferată, e prin lobby. Până şi în Germania există, cât or fi ei de conservatori, sau în Franţa, dar nu face nimeni atât tărăboi. Pentru că lupta asta împotriva corupţiei se întoarce împotriva României, nu face decât să ne decredibilizeze.“

Crede că în România clasa managerială şi antreprenorială lipsesc sau sunt foarte slab reprezentate. „Noi nu avem manageri în România, noi avem directori, şi e o mare diferenţă între a fi manager şi a fi director. Un director aşteaptă sarcini, un manager împarte sarcini.“  Spune că piaţa insolvenţei este aparte, iar în industrie nu se bagă nimeni, pentru că „îţi prinzi urechile, stai 3-4 ani. O reorganizare în industrie durează mult, că nu e butic, e vorba de provocări şi încercări repetate, de urcuşuri şi eşecuri, de muncă susţinută. Noi avem ca popor o problemă de mentalitate, o lipsă de cultură managerială şi antreprenorială. Am lucrat cu aceiaşi oameni care au fost la Hidroelectrica şi până în 2012, am arătat că aceiaşi oameni care au fost părtaşi la tunuri şi la pierderi de 773 milioane de lei pot face şi performanţă. Aceiaşi oameni i-am avut şi în 2014, când am făcut cea mai mare cifră de afaceri a Hidroelectrica, de 3,4 miliarde de lei, cu cel mai mare profit, de 1,2 miliarde de lei. Românul are un avantaj: e un aluat care poate fi modelat, depinde de cine o face.“

Avocatul a repetat în mai multe rânduri că insolvenţa Hidroelectrica va face istorie, pentru că arată un drum şi că şi alte companii de stat ar trebui să repete experienţa. „Cei care au înţeles vor supravieţui, ceilalţi vor muri. În ograda oricărei companii de stat există o gaşcă de băieţi deştepţi. Băieţii deştepţi nu s-au născut şi nici n-au murit la Hidroelectrica, s-au născut şi în alte ogrăzi şi trăiesc la fel de bine şi proliferează şi prosperă şi la alte companii sau instituţii, la toate companiile mamut ale statului care au refuzat să se restructureze.“

Cazul Plafar

„Plafar rămâne brandul meu de suflet pentru că e un brand naţional. Cred că nu există un brand cu o mai mare încărcătură naţională şi cu o mai mare notorietate decât Plafar. E un fel de Adidas, e un fel de Xerox românesc. Orice babă din orice cătun uitat din munţi sau orice puşti de Dorobanţi a auzit de Plafar, ştie de Plafar. În 2006, Academia Română a modificat „plafar“ din substantiv propriu în substantiv comun. O fabrică veche, din 1948, cu un potenţial enorm.“ Remus Borza a preluat administrarea Plafar, companie mică, totuşi, cu cifră de afaceri de 3 milioane de euro, în martie 2009, iar compania era „în Evul Mediu“. „Ceaiurile se ambalau manual, nu trebuia să surprindă pe nimeni când în punga de ceai mai găseai câte un chiştoc de ţigară sau câte-o sârmă, în condiţii absolut total neigienice. Cel mai nou utilaj găsit de noi la Plafar era din 1979, românesc, evident. Am făcut o fabrică la Cluj, cea mai mare şi mai modernă fabrică de ceaiuri din România, complet automatizată, am importat din Germania, Italia şi Franţa materii prime şi echipamente. Am rebranduit întreg portofoliul de produse. Atunci, toate cele 230 de ceaiuri erau ambalate într-o singură cutie, un ambalaj generic, anticomercial, motiv pentru care Plafar în martie 2009 nu era listat nicăieri, doar în magazinuţele astea care au piratat şi piratează în continuare brandul Plafar, care nu au drept de exploatare a mărcii. Pentru fiecare tip de ceai am făcut un ambalaj personalizat. Am deschis o linie de siropuri, am venit cu ceaiurile premium şi sigur că am pregătit, atunci când am ieşit din insolvenţă, linia de condimente.“

Linia de condimente de care vorbeşte Borza nu s-a mai finalizat, deşi condimentele ar însemna o triplare a cifrei de afaceri. Oricum, Euro Insol „şi-a făcut mâna“ cu Plafar, care şi-a plătit toate creanţele la valoarea nominală. „A fost primul dosar de insolvenţă din România în care s-a procedat aşa. A fost primul dosar în care am plătit cinstit creanţele tuturor, creditori garantaţi, bănci, creditori bugetari, salariali şi evident creditori chirografari.“