Avocat de drept penal

A terminat facultatea în 1995 şi putea deveni judecător, procuror sau avocat. S-a făcut avocat şi a mers la Tribunalul Bucureşti, unde l-a întâlnit faţă în faţă pe „marele corifeu al dreptului penal, Adrian (Bibi) Pătraşcu, o legendă vie, şi la propriu, şi la figurat. Era o namilă de om de 2 metri şi 200 de kile şi rămân şocat când mă uit la el. Un om normal are zece degete, iar Bibi pe fiecare avea câte un inel de jumătate de kilogram, un Rolex mare-mare-mare, o jumătate de kilogram de brăţări, fără cravată, doar cămaşă şi trei rânduri de lanţuri groase. Mă uit la el cu gura căscată gândindu-mă: «Ăsta e modelul meu aspiraţional?». Aveam şi eu o brăţărică, luată de mama când am împlinit 14 ani, cred că avea 5 grame, şi un lănţişor, primit cadou când am intrat la facultate. Am rămas terifiat, şocat; pentru mine imaginea unui avocat era mai clasică, mai sobră, mai elegantă. Era clar că nu în zona asta voiam să ajung. Am luat şi brăţara, şi lănţişorul, le-am pus într-o cutiuţă, unde sunt şi azi“.

A intrat în avocatură şi, într-o perioadă în care nume importante ale avocaturii de astăzi nu o duceau foarte bine, un concurs de împrejurări din care nu lipseşte o fată îl impune în dreptul penal şi în lumea colorată a momentului: străini sau români, traficuri de tot felul, evaziune, contrabandă. „În 1995-1998 am făcut bani din penal, undeva la jumătate de milion de dolari pe an. Cel mai mare onorariu a fost de 300.000 de lire sterline. Un foarte important om de afaceri, acuzat de infracţiuni economice. O după-amiază întreagă m-am închis în casă să îmi număr banii, că erau în hârtii de 50 de lire. Dar ce plăcere să numeri 300.000 de lire sterline în bancnote de 50!“

Remus Borza spune că până în 2008 a fost unul din cei zece avocaţi din penal care au contat în România, dar că a intuit destul de devreme că viitorul va fi al avocaturii de business. În anul 2002 o parte din partenerii săi au intrat pe zona de insolvenţe, prin două firme, Euro Insol şi Assistance, iar el a făcut, în paralel, până în 2008, penal. „Recunosc că am fost sceptic şi cu insolvenţele, pentru că eram pe creştere economică, pe val. În 2008 s-a oprit valul. Am mirosit că ar putea fi o afacere cu insolvenţele, către care am făcut pasul firesc. Aveam două firme, eram în piaţă. Am preluat Hidroelectrica în 2012, dar avem deja vreo 700 de dosare. Pe 19 iunie 2012 scosesem din insolvenţă un brand naţional, Plafar, şi a doua zi am preluat Hidroelectrica. Acelaşi acţionar – Ministerul Economiei.“

Cazul Hidroelectrica

La momentul primei insolvenţe, Hidroelectrica era cea mai îndatorată companie din România, cu creanţe de 5,3 miliarde de lei, spune Borza. „Pierderi pe exerciţiul 2011-2012, vreo 70 de milioane de euro; obligaţii contractuale asumate în 2012 de 20 de terawaţi, la o producţie de doar 12 milioane.“ Hidroelectrica trebuia să cumpere de pe piaţa liberă, din PZU (Piaţa pentru Ziua Următoare), din piaţa de echilibrare, din PCCB (Piaţa centralizată a contractelor bilaterale de energie electrică), deficitul de producţie, de opt milioane de megawaţi, la preţuri diferite: 400 de lei/MWh din piaţa de echilibrare, la 270 de lei/MWh din PCCB sau la 300 de lei/MWh din PZU şi să vândă „cu 116 lei/MWh către Alro şi 160 de lei către băieţii deştepţi. Şi la 71 de lei către populaţie“. Din această subfinanţare, această politică nesăbuită a statului şi acest sistem de complicităţi cu băieţii deştepţi, Hidroelectrica a fost văduvită de bani. În această perioadă n-a făcut altceva decât să-şi externalizeze profitul către traderii de energie. Neavând bani pentru retehnologizări sau punerea în funcţiune de noi capacităţi, la Hidroelectrica erau 301 titluri de investiţii, obiective de investiţii, cheltuise deja 1,2 miliarde de euro şi de executat 2,8 miliarde de euro. A fost o prăduială pe toate segmentele“.

Borza spune că a dat afară 2.000 de oameni de la Hidroelectrica, pentru că „schema supradimensionată de personal şi supraremunerată este o caracteristică a instituţiilor şi a companiilor statului care plătesc mediocritatea şi nu competenţa şi plusvaloarea“. A renegociat sau denunţat 487 de contracte. „Spuneam din toamna lui 2012 că la Hidroelectrica n-au fost zece băieţi deştepţi, au fost cinci sute de băieţi deştepţi, cinci sute de lipitori, cinci sute de contracte, împovărătoare toate, cu preţuri de la trei până la optsprezece ori piaţa.“ A schimbat echipa de conducere: „Aşa s-a întâmplat la Hidroelectrica, la Vulcan, peste tot unde am ajuns, pentru că managementul are principala vină şi responsabilitate în evoluţia companiei şi în starea de insolvenţă. Trebuie să facă un pas în spate, să vină oameni noi, din afara organizaţiei, pentru că de regulă toţi din organizaţie sunt contaminaţi“.

Remus Borza spune că şi-a păstrat echidistanţa faţă de lumea politică. „Borza n-a fost niciodată nici omul lui Băsescu, nici omul lui Ponta, şi-a păstrat întotdeauna echidistanţa. Orice apartenenţă sau joc politic al meu ar fi compromis nu doar insolvenţa Hidroelectrica, ci ideea de insolvenţă în general, pentru că spuneam încă de pe treptele tribunalului Bucureşti, pe 20 iunie 2012, că insolvenţa Hidroelectrica va face istorie. A arătat un drum, a deschis o cale şi altor companii, un mod asumat de a-şi restructura businessul. În 2012, vă spuneam, preţul în piaţă era de 270 de lei, astăzi e de 170 de lei/MWh. Preţul nostru de cost în 2012 era de 171 de lei, astăzi e 108. Dacă rămâneam în 170 de lei preţ de cost, în 2014 Hidroelectrica făcea fix zero profit. Dar Hidroelectrica anul trecut a făcut 1,2 miliarde de lei profit. 1,2 miliarde, echivalentul a aproape 300 de milioane de euro, plecând de la 170 de milioane de euro cu minus, pierdere în 2011-2012. Am preluat Hidroelectrica cu peste un miliard de euro datorii“.