De la egal la egal, dar şi cu minusuri

"În general, clinicile româneşti de top au aparatură superioară faţă de clinicile din Occident, pentru simplul motiv că sunt mai noi şi medicii de aici insistă să aibă aparatură de vârf, chiar şi atunci când efectul este antieconomic", punctează Sergiu Neguţ. De exemplu, în zona de imagistică, clinicile româneşti sunt la nivel occidental, iar laboratoarele de vârf nu diferă fundamental ca echipamente, proceduri, reactivi de laboratoarele similare din Occident. Pe lângă impactul aparaturii se ridică şi problema medicilor români care sunt pregătiţi, atât din punct de vedere teoretic, cât şi al experienţei practice, la nivelul marilor clinici occidentale. Ei există, după cum observă Neguţ, dar nu sunt atât de mulţi: cei aproape de cele mai ridicate standarde activează în chirurgia bariatrică, laparoscopică, ginecologică, plastică şi ortopedie.

După cum spune Fady Chreih, directorul executiv al reţelei de clinici private Regina Maria, trei criterii sunt importante şi necesare pentru a avea succes şi a fi performant: expertiza medicului sau a echipei de medici, adică să aplice şi să fie la curent cu cele mai bune practici europene sau internaţionale, dotarea cu echipamentele medicale necesare efectuării investigaţiei sau operaţiei medicale şi, nu în ultimul rând, grija faţă de pacient.

În esenţă, specialităţile în care România concurează de la egal la egal cu clinicile vestice sunt oricare altele decât cele chirurgicale. Iar logica e simplă: investiţia necesară furnizării unui serviciu medical competent este mai mică în alte zone decât în chirurgie, deci costul suportat de pacient e mai mic, iar numărul celor care vor solicita actul medical va fi mai mare. Ecuaţia se traduce în eficienţă economică pentru operatorul privat, fără de care activitatea lui nu ar avea sens. "E destul de dificil de oferit servicii medicale premium în condiţii de eficienţă economică pentru o populaţie ca a României - săracă în comparaţie cu media Europei", rezumă medicul Bogdan Ivănescu.

După cum explică şi directorul general al Medicover, Cătălina Bălan, cât timp în sistemul de stat pacienţii nu vor avea acces la un tratament adecvat, vor exista şi cazuri de pacienţi care vor apela la serviciile medicale din străinătate, "chiar dacă asta implică mari eforturi, nu numai financiare". Iar primele spitale private deschise în România ar urma să atace tocmai această nişă.

Există şi minusuri. Renumele ar fi primul, potrivit directorului general al MedLife, Nicolae Marcu, care aşază pe poziţiile următoare lipsa de informare a publicului referitor la posibilităţile de diagnostic şi tratament din spitalele private şi, apoi, resursele financiare reduse din piaţă. Efectul e uşor de anticipat: "Anumite intervenţii chirurgicale au costuri foarte mari, iar fără o piaţă adecvată nimeni nu va dezvolta aceste servicii". Dincolo de partea de chirurgie cardiacă şi neurochirurgie, plecarea în străinătate rămâne singura cale de tratament şi pentru oncologie, transplant şi recuperare. Problema nu mai e doar a costului tratamentului sau a lipsei aparaturii, ci şi aceea că medicii cei mai buni din România au rareori o cazuistică suficient de bogată, cu zeci sau sute de astfel de intervenţii anual, după cum reflectă Sergiu Neguţ. Tocmai de aceea, explică Fady Chreih, e necesar ca sistemul public să coexiste cu cel privat. Moralitatea acestei simbioze e însă contestată de mulţi, cât timp pacientul e operat la stat, deci din bani publici, deşi perioada dinainte şi de după operaţie e petrecută în regim privat, deci sume plătite către companiile din piaţă.