CE NE ASTEAPTA.

Pe masura ce criza de oameni se acutizeaza, creste numarul companiilor tentate sa importe forta de munca din Asia, fie doar si ca parghie de potolit pretentiile salariale ale lucratorilor autohtoni. Principalul dezavantaj este insa ca mirajul reducerii cat mai mult a costurilor salariale poate duce la dezvoltarea unui adevarat comert cu sclavi. Companiile de recrutare primesc in fiecare saptamana oferte din partea unor firme din Thailanda, Bangladesh, Pakistan, India, China, din zone in care venitul lunar al unei familii este sub 100 de euro, care ofera muncitori din orice categorie - tineri, batrani, femei, barbati, copii. “Sunt mai prost platiti decat romanii. Pentru chinezi 100-150 de dolari pe luna inseamna un salariu bun”, spune Madalina Popescu.

A ramas faimos in acest sens exemplul fabricii de textile din Bacau care a angajat lucratori din China. La sfarsitul anului 2006, la Bacau lucrau 291 de chinezi, dar anul trecut, in urma neintelegerii dintre patronat si angajati privind salariul si conditiile de munca, au mai ramas 167 de textilisti chinezi, restul fiind concediati sau refuzandu-li-se incheierea unor noi contracte individuale. Compania intentioneaza totusi sa aduca in acest an inca 100 de muncitori din Bangladesh.

In afara de constructii, si angajatorii din industria textila sau cea a ospitalitatii studiaza posibilitatea de a aduce forta de munca din strainatate. Dar nu intotdeauna pe salarii foarte mici. Anul trecut, complexul hotelier de patru stele Rimini din Cluj-Napoca a inceput un proces de recrutare pentru personal calificat din India, Sri Lanka si Filipine, oferind salarii aproape duble fata de media celor practicate pe piata interna, pentru ca, dupa cum sustin reprezentantii companiei care administreaza complexul hotelier, cea mai mare problema a angajatilor romani din industria hoteliera este lipsa de profesionalism si de seriozitate. Iar salariile oferite romanilor, conform aceleiasi surse, nu erau neinteresante; un ospatar ar fi primit intre 500 si 600 de euro, un sef de sala, intre 800 si 1.000 de euro, in timp ce bucatarul-sef 1.200 de euro.

Pe de alta parte insa, reticenta majoritatii angajatorilor fata de straini e determinata in special de efortul de integrare si de acordare a unui statut legal acestor angajati, ca si de puternicele diferente culturale. Si chiar daca pe moment poate fi un aspect neinteresant pentru companiile angajatoare, importul de forta de munca poate avea pe termen mediu si lung o serie de dezavantaje. Daca majoritatea celor care vin din alte tari pentru a lucra in Romania s-ar stabili definitiv aici, cu familiile, in timp pot aparea acelasi gen de probleme cu imigratia pe care le au in acest moment toate tarile dezvoltate din Uniunea Europeana. Iar aici conteaza faptul ca, cu exceptia Republicii Moldova, cei mai multi imigranti provin din tari si culturi fundamental diferite de Romania.

In acest context intervin acum chemarile autoritatilor adresate lucratorilor romani de a se intoarce din strainatate, insotite sau nu de promisiuni (deocamdata vagi) privind eventuale facilitati sau subventii. Daca insa unii din cei plecati se vor intoarce, aceasta se va petrece mai curand fie din cauza unei eventuale supraoferte de munca acolo unde lucreaza (un exemplu frecvent in ultimul timp e cel legat de o criza a sectorului de constructii din Spania), fie pentru ca ei insisi au ajuns la un statut suficient de solid in tarile unde se afla pentru a se putea intoarce in Romania nu in calitate de angajati in cautarea unui salariu mai bun, ci de mici intreprinzatori ce au trecut de mult de stadiul cand trimiteau bani acasa familiei.

Corneliu Belciug a plecat in Spania acum noua ani, dupa ce auzise ca acolo se implinesc visurile romanilor cu bani putini si aspiratii multe. A renuntat fara sa se gandeasca de doua ori la munca pe care o facea aici, inspector de nave pentru Petcom Inspection Independent Surveyor, si s-a dus sa munceasca in constructii in Spania, o tara unde nu cunostea pe nimeni. “La inceput, incarcam nisip in saci la o firma de constructii, dar chiar si asa castigam de patru ori mai mult decat in Romania, iar asta m-a motivat sa indur toate conditiile grele de munca si faptul ca imi lasasem familia acasa”, povesteste Corneliu Belciug.

Anii in care a muncit “la patron” au fost foarte grei si l-au impulsionat sa-si deschida propria afacere, tot in constructii, domeniul in care castigase experienta. Asa ca din muncitor zilier, cu un salariu modest, Corneliu Belciug s-a transformat in antreprenor. Acum are o firma de constructii, unde din cei 40 de angajati cinci sunt spanioli, iar restul romani. De castigat castiga 5.000 de euro pe luna, adica suficient cat sa-si fi cumparat doua apartamente in Madrid si sa-si intretina familia care a ramas in Romania.

Chiar daca recunoaste ca acolo a realizat ceea ce aici i-ar fi fost imposibil, spune ca vrea sa se intoarca. Tot cu o firma proprie si tot in constructii. “Tot acasa vreau sa ma intorc si acum fac demersuri sa-mi deschid o afacere la Constanta. Spania m-a invatat multe si m-a ajutat, dar aici am familia si acum, dupa ce am strans niste bani, cred ca pot in sfarsit sa ma descurc si in Romania.”