Şi cum foştii săi colegi se afirmau rapid în noul peisaj, Sobolewski îşi aminteşte că „deveneam un pic frustrat, pentru că predam la universitate„. A plecat vreme de un an, în 1990, cu o bursă în Franţa, pentru studii predoctorale, în filosofia dreptului. „Un moment intrigant din viaţa mea a fost chiar atunci.„ S-a gândit că îi place Franţa şi cultura sa şi că i-ar plăcea să continue activitatea în mediul academic chiar acolo, aşa că a aplicat pentru a primi o altă bursă, de doi ani. Dar guvernul francez i-a refuzat cererea, ceea ce i-a provocat o „tristeţe profundă„, mai cu seamă că era „pregătit mental„ să rămână. Frustrarea a continuat şi la întoarcerea în Polonia, când s-a implicat într-o serie de proiecte care nu erau neapărat necesare, cum ar fi examenul pentru a fi judecător, de pildă. Ceea ce l-a determinat ca mai apoi, din când în când, să cugete asupra a ceea ce e cu adevărat important pentru el.

După câteva luni relativ liniştite, i s-a propus să meargă la Varşovia, împreună cu un coleg cu 2-3 ani mai mare, care era implicat în politică la nivel înalt. Colegul său urma să devină viceprim-ministru, pe vremea când guvernul era condus de Hanna Suchocka, prima şi singura doamnă care a deţinut această funcţie în Polonia, mandatul său fiind cuprins între 1992 şi 1993. „Lumea spunea că adevăratul prim-ministru era prietenul meu.„ Acea perioadă, evaluează el acum, a fost extrem de importantă pentru formarea sa, pentru că munca la universitate „nu era chiar muncă; era o totală libertate, iar obiceiurile erau de intelectual„. Când a făcut parte din echipa prim-ministrului a fost pentru prima oară când a avut un şef. „Şi pentru ultima oară.„ A încercat ca apoi să nu mai aibă şefi, „nu pentru că era neplăcut, eram toţi colegi şi unii eram prieteni. Era romantic pentru că ne străduiam să schimbăm ţara, administraţia, era foarte memorabil într-un mod foarte pozitiv".

În acele momente a învăţat, de pildă, că uneori e bine să nu-ţi pese de ceea ce cred alţii, mai cu seamă dacă sunt împotriva ţelurilor tale, spune CEO-ul BVB, făcând referire la felul în care erau priviţi „lupii tineri„ de cei cu ştate mai vechi în administraţie. „Societatea de acum tinde să sublinieze că sunt necesare compromisurile, concilierea. Sunt de acord, este extrem de important, dar cred şi că nu ar trebui să eliminăm decizia de a face lucrurile în felul tău. Un consens nu este o garanţie că decizia este cea mai bună.„ A deţinut o funcţie de conducere în guvern ceva mai mult de un an, iar învăţămintele au fost multiple. Cel mai intens moment a fost cel în care împreună cu prietenul său a condus ţara vreme de 36 de ore, pentru că primul-ministru era plecat în Iugoslavia, viceprim-ministrul nu se afla în ţară, iar prietenul rămăsese responsabil de conducerea guvernului. „Eu eram unul dintre consilieri şi un director important; îmi amintesc cum stăteam la masă amândoi şi guvernam ţara. A fost plăcut."

După schimbarea guvernului, a avut o întrevedere cu noul ministru adjunct, iar pentru că Sobolewski era responsabil de frontiere, venise încărcat de dosare, statistici, probleme, pe care să le predea urmaşului său. A fost consternat să constate că prima întrebare care i s-a adresat era banală - „Câte tipuri de trecere a frontierelor sunt?". Era ultima sa zi la guverm şi aşa s-a încheiat unul dintre cele mai intense capitole din cariera sa.

O DIRECŢIE NEAŞTEPTATĂ. Cu studiile de drept şi experienţa de la guvernare, nimic nu indica următorul pas pe care urma să-l facă în carieră. Sobolewski povesteşte cu lux de amănunte (de pildă că stătea pe canapeaua locuinţei sale) discuţia telefonică în urma căreia viaţa sa a luat o turnură neaşteptată. Cineva l-a sunat şi i-a spus: „Ludwik, acum, că nu mai suntem în guvern, există o instituţie în zona pieţei de capital, numită Depozitarul Naţional, şi au o mulţime de probleme. Nu există un cadru legal pentru ce fac ei şi poate că tu îi poţi ajuta„. Nu era chiar primul său contact cu piaţa de capital, iar polonezul spune că pe vremea când era în Franţa a cumpărat cu banii din bursă acţiuni, în 1992, într-o perioadă de „creştere nebună; era incredibil cum toţi colegii mei din Polonia nu vorbeau despre nimic altceva decât despre evoluţia acţiunilor, era o euforie".

Evident, bula s-a spart şi a pierdut toţi banii, „o adevărată avere" - 40.000 de franci, echivalentul a 6.000 de euro, în condiţiile în care salariul său de asistent universitar reprezenta echivalentul a 11 dolari americani. Despre salariul de asistent universitar spune că „era suficient pentru puterea de cumpărare de la acea vreme din Polonia. Cu 500 de dolari aproape că puteai cumpăra un apartament".