Din cele 200 de miliarde de lei colectate de ANAF anul trecut, Direcţiile Generale Regionale au colectat în 2015 peste 100 de miliarde de lei. Cele mai mari sume s-au colectat în Bucureşti, aproape 40 de miliarde de lei sau peste 36% din veniturile tuturor direcţiilor regionale. Suma colectată în regiunea Bucureşti-Ilfov a fost în creştere cu 6 miliarde de lei faţă de cea colectată în anul 2014, semn bun pentru modul în care autorităţile îşi desfăşoară activitatea.

Potrivit datelor ANAF, peste 85% din sumele colectate provin de la Direcţia Generală a Marilor Contribuabili (DGAMC), care la rândul său colectează aceste sume direct de la companii. În 2015, peste 2.300 de companii din economii s-au încadrat în această categorie, cele mai multe (peste 40%) având sediul în Bucureşti. Adăugând şi judeţul Ilfov, rezultă că aproape jumătate din marii contribuabili provin din această zonă. Următoarele judeţe care contribuie masiv datorită taxelor colectate de la companii sunt Timiş, Braşov, Cluj şi Prahova.

Astfel, judeţele beneficiază de bugete considerabile, dar aceşti bani nu par a fi niciodată suficienţi. Unde se duc banii guvernului?

În mediul rural internetul este mai accesibil decât apa curentă

Potrivit unui studiu al BRAT, accesul la utilităţi este următorul: accesul la electricitate — 99%, accesul la conexiune la internet — 62%, în timp ce 45% dintre persoanele din mediul rural beneficiază de conectarea la reţeaua de apă curent sau canalizare, 36% au baie sau duş în interiorul locuinţei şi 28% au grup sanitar în interiorul locuinţei.

Problema este că în unele cazuri lipsa unui grup sanitar în interiorul locuinţei nu apare doar în mediul rural. Zeci de familii de pe o stradă din Oradea nu au nici reţea de apă, nici canalizare, iar apa din fântânile săpate în curţi nu poate fi folosită în gospodării. După mai multe sesizări ale locuitorilor, primăria a promis că situaţia va fi rezolvată în următorii ani.

Un alt exemplu este cartierul Stupini din Braşov, unde cei 6.000 de locuitori nu au acces la apă curentă. Doi constructori au fost schimbaţi în patru ani, dar reţeaua de canalizare nu are nicio şansă să fie gata mai devreme de cinci ani. Înainte de a deveni cartier al Braşovului, Stupini era doar un sat. Schimbarea de statut a atras după sine şi o majorare a impozitelor. Sătenii plătesc acum taxe de oraş, deşi condiţiile au rămas la fel.

Alţi primari au priorităţi diferite. În 2014 primarul comunei Izvoarele, din judeţul Olt, a semnat un contract, în valoare de 65.000 de euro, de finanţare pentru amenajarea unui parc, deşi comuna nu este racordată la apă sau canalizare şi nu are drumuri asfaltate. Rămânem în Olt pentru un alt exemplu de incompetenţă. În comuna Cungrea locuitorii nu au apă curentă, nici canalizare şi nici uliţe asfaltate. Au, în schimb, şase parcuri, care au costat primăria 800.000 de lei, un teren sintetic de fotbal şi palmieri din plastic, pentru înfrumuseţarea parcurilor.

De fapt, Oltenia este regiunea din toate statele din Uniunea Europeană care are cel mai mic număr de locuinţe cu WC în interior. Conform raportului Eurostat, dat publicităţii în ianuarie 2016, 38,1% din locuinţele din România au WC în curte (media europeană fiind 2,7%). Zona Sud-Vest Oltenia este regiunea „cu cea mai mare pondere a locuinţelor cu toaletă în curte (55,4%)“, conform datelor de la nivelul anului 2011. Românii trăiesc în cele mai mici locuinţe din UE (media e de 40 mp în România, faţă de 90 mp, cât are, în medie, o locuinţă din UE).

Cinci regiuni din România rămân printre cele mai sărace din UE, excepţie făcând Ilfov-Bucureşti, Vest şi Centru, însă Sud-Est este foarte aproape de a ieşi din categoria în care PIB pe cap de locuitor, calculat la paritatea puterii de cumpărare, este sub 50% din media UE, potrivit Eurostat.

Cea mai săracă regiune este Nord-Est, la numai 34% din media europeană, urmată de Sud-Vest Oltenia, cu 41%, Sud-Muntenia, cu 43%, şi Nord-Vest, cu 48%. Înainte de aderarea la Uniunea Europeană, oficialii de la Bruxelles au constatat că peste jumătate din populaţia României trăieşte în mediul rural, iar acest lucru nu era acceptabil. Astfel, problema s-a rezolvat româneşte. Peste 50 de comune au primit statutul de oraş, dar fără beneficiile unei urbe, însă cu taxele aferente. Localnicii au rămas prinşi între taxe „de oraş“ şi agricultura de subzistenţă.

Odată cu această transformare, li s-a promis modernizarea localităţii: asfalt în loc de praf şi canalizare în loc de toaleta din spatele curţii. Asta s-a întâmplat în urmă cu aproape zece ani. „În anul 2014, populaţia deservită de sistemul public de alimentare cu apă a fost de 12.454.909 persoane, reprezentând 62,4% din populaţia României“, se arată într-un comunicat al Institutului Naţional de Statistică. România a promis în Consiliul Uniunii Europene că până în 2018 toţi românii vor fi conectaţi la reţeaua de apă şi canalizare. Însă de atunci şi până acum, numărul celor conectaţi a crescut doar cu circa 1 milion şi jumătate.

Potrivit ultimului recensământ realizat în 2012, în România numărul total al oraşelor şi al municipiilor a ajuns la 319, dacă nu luăm în calcul şi Capitala. Astfel, din 2002 şi până în prezent 55 de comune au devenit oraşe.

Conform Legii nr. 351 din 6 iulie 2001 privind aprobarea „Planului de amenajare a teritoriului naţional“, „de regulă“ o localitate poate primi rangul III şi poate fi numită astfel oraş dacă aceasta are o populaţie stabilă cuprinsă între circa 5.000 de locuitori şi 30.000 de locuitori şi dacă are o rază de servire de 10 până la 20 de kilometri.

În prezent, conform calculelor noastre, în România există 34 de oraşe în care trăiesc mai puţin de 5.000 de locuitori, cu 16 mai multe decât în 2002, şi 57 de oraşe cu sub 6.000 de locuitori, faţă de 41 în 2002. Cel mai mic oraş în funcţie de numărul de locuitori este Băile Tuşnad, cu peste 1.600 de locuitori.