După cele treizeci de zile petrecute în Africa, în trei luni a devenit country managing partner. „Şi am zis: «Faceţi ce zice popa, nu ce face, că eu dacă am stat 30 de zile în Africa nu inseamnă că o să ajungeţi şi voi country managing partner».” Lecţia cea mai importantă, crede Ionuţ Simion, a fost aceea a modestiei: „Să înveţi să accepţi că nu eşti buricul Pământului, să înveţi să accepţi că viaţa poate să meargă înainte fără ca tu să ieşi întotdeauna în primul rând şi să spui: «Sunt cel mai bun, fără mine nu se poate».”

Deoarece nu crede că omul în sine poate să-şi depăşească condiţia singur, ci are nevoie de o formă sau alta de ajutor, Ionuţ Simion a avut în 2009 parte de coaching. După o serie de discuţii, trainerul a venit cu o idee care i-a definit stilul profesional: ceea ce laşi în urmă. „Într-o organizaţie ca PwC nu ne ţin minte birourile, nu ne ţin minte calculatoarele, nu ne ţin minte televizoarele de pe pereţi; ne ţin minte oamenii cu care lucrăm. Dacă eu voi reuşi ca în organizaţia PwC oamenii să-şi aducă aminte de mine şi după ce nu voi mai fi acolo, înseamnă că am făcut o treabă excelentă. Ar fi, astfel, cea mai de preţ reuşită pe care aş putea să o iau cu mine: ca organizaţia pe care eu o reprezint, mai mult decât o conduc, să fie o organizaţie în care oamenii sau colegii să-şi poată atinge visurile.”

A fi perfecţionist e o calitate, dar orice calitate dusă la extrem e un defect, crede Simion. „Eu, când aveam de verificat o opinie, schimbam tot până nu-i mai rămânea decât numele celui care o realizase. Schimbam până şi paginaţia, întorceam până şi adresa. Nu se pune Izbiceni 102, se pune 102 Izbiceni”, povesteşte şeful PwC. „Şi aici într-adevăr am greşit, dar toţi cei care au lucrat cu mine sau sub comanda mea sunt la ora actuală fie directori financiari în companii multinaţionale, fie directori generali, fie chiar acum parteneri în firmă. Deci era şi ca un fel de, hai să zic aşa, bonus, ca în filmele alea cu karate – mă duc cu cel care mă pune să fac nu ştiu ce, dar la sfârşit poate ajung şi eu să câştig un concurs de karate. Cam aşa eram şi eu, dar am ajuns la concluzia că poţi să le faci pe amândouă - poţi să-ţi ajuţi colegul fără să-l baţi neapărat cu biciul în piaţa publică.”

Adesea, discuţiile în compania clienţilor pot fi pe cât de mărunte, pe atât de relevante; iar asta se datorează faptului că aceştia vorbesc de probleme care sunt, pentru ei, foarte importante. „Eu am învăţat un singur lucru din meseria de consultant fiscal: lucrurile cele mai simple ascund în spatele lor cele mai complexe realităţi ale vieţii”, remarcă Simion. În opinia sa, cei care încep cu o întrebare simplă, aşa cum ar fi una legată de rata pe profit, ajung adesea după două-trei ore de discuţii să plece în lacrimi.” Acesta e mecanismul de apărare al oamenilor, în momentul în care se confruntă cu o situaţie extrem de complicată, pentru a supravieţui o reduc la absurd, o simplifică atât de mult încât o problemă care de regulă ar pune pe ei o presiune foarte mare, de natură penală, de natură insolventă sau de faliment, ca să poată să reziste mintal îşi reduc problema la o chestie foarte simplă, şi atunci pot să trăiască cu ea.”

Experienţa i-a arătat că grijile umane cele mai simple - de genul „Ce se va întâmpla cu copilul meu? ”, „Ce se va întâmpla cu angajaţii mei? ”, „Ce se va întâmpla cu lucrurile bune pe care le-am făcut în viaţă?” - sunt valorile pentru care acel om înţelege să trăiască şi să muncească, să se dezvolte, să investească şi aşa mai departe. „De aceea, pentru mine, inspiraţia vine din aceste discuţii. Şi trebuie să recunosc sincer că mai am momente când mă simt şi eu inspiraţional şi o dau în bălării, nu iese bine deloc. Dar numai cine nu munceşte nu greşeşte.”