INDUSTRIALIZAREA FENOMENULUI GANGNAM

Max Fischer analizează în Washington Post cum succesul industriei vine tocmai din producţia în serie: "Muzicienii sunt antrenaţi în acest sens, cântecele sunt alese după formule atente şi totul este procesat la scară mare". John Seabrook de la publicaţia The New Yorker vorbeşte despre o "tehnologie culturală" procesată la scară mare, un sistem de uzină, în care totul este fabricat: "de la naţionalitatea compozitorului până la culoarea fardului de pleoape şi a gesturilor mâinilor". Seabrook observă şi că momentul a fost potrivit: am asistat la un "miracol economic", ţara a devenit suficient de dezvoltată încât să suporte o piaţă domestică a industriei muzicale mare într-o perioadă în care felul cum oamenii consumă acest produs era în schimbare". Iar schimbarea vine din dezvoltarea platformelor de internet şi răspândirea imediată, peste tot, a orice. Gangnam Style vine într-o perioadă în care vânzările digitale pe cea mai dezvoltată piaţă, SUA, le-au depăşit pe cele fizice, iar artişti ai digitalului precum Katy Perry sau Adele au câştigat teren considerabil în faţa clasicilor Jimi Hendrix sau Bob Dylan, care se vând încă pe vinil. Precum observă Zoe Chace de la radioul public naţional din SUA, "Psy a găsit momentul ideal pentru lansare, nu a explodat dintr-o dată", a observat faptul că muzica populară coreeană a apărut în era MTV şi, mai târziu, în era YouTube, iar Coreea a crescut concomitent cu mediile digitale. Numărul de utilizatori care plătesc înscrierea la abonamentele muzicale a crescut cu 65% în 2011, ajungând la 13,4 milioane în întreaga lume, potrivit estimărilor Federaţiei Internaţionale a Industriei Fonografice. "Industria muzicală a folosit oportunităţile lumii digitale într-un mod pe care puţine sau poate niciun alt business nu a făcut-o", crede Frances Moore, director al Federaţiei.

GANGNAM DE ROMÂNIA SE FACE "PE GENUNCHI"

Un exemplu similar lui Psy ar putea fi un produs de export românesc: solista Alexandra Apostoleanu, mai cunoscută drept Inna, care se îndreaptă spre 20 de milioane de vizualizări pe YouTube şi ocupă locul întâi printre conturile locale de pe Facebook, din punct de vedere al numărului de like-uri, întrecând detaşat branduri precum Lidl, Discovery sau Pepsi. Dintre cei şapte milioane de oameni care i-au oferit like-uri, doar 500.000 sunt români, spune Marian Dorobanţu, managerul de comunicare al solistei. Ea a debutat în 2009 la fel ca Psy - a postat o piesă pe YouTube şi a mizat pe un public tânăr, care începea să crească odată cu Facebook şi cu noile tehnologii: "Toată lumea se concentra atunci să facă lansările la radio sau TV. Noi ne-am dat seama că publicul cu vârsta între 14 şi 24 de ani este în online, familiarizat cu tehnologia".

Iar internetul, spune Dorobanţu, oferă un beneficiu esenţial, feedback-ul; astfel "când faci o piesă şi vezi că multora nu le place, nu e bună şi atunci vii cu altceva". Iar despre succesul lui Psy, nu crede că a fost unul întâmplător, ci că a fost momentul potrivit şi că l-a ajutat mai ales sprijinul celei mai mari case de discuri din SUA, Universal Music. "Nu a fost totul absolut natural, a fost o primă parte naturală, dar orice produs, oricât de bun ar fi, fără investiţii majore şi fără relaţiile care să te împingă unde ai publicul, nu poţi reuşi."

Despre România spune că "nu există pe harta industriilor muzicale mondiale", parte din cauza faptului că nu avem istorie muzicală. "Un artist din estul Europei trebuie să muncească de cinci ori mai mult decât cei din Anglia, Suedia, Franţa, Germania ca să reuşească, iar europenii nu se pot compara cu coreenii; ce facem aici este 10% din ce fac ei acolo. Ei au academii de muzică unde sunt transformaţi în artistul perfect, învăţând nu doar să cânte şi să danseze, ci şi să dea interviuri, să se facă plăcuţi." Despre Inna spune că a reuşit să pornească o tendinţă: "Nu ştiu dacă trendul exportului, însă cert este că a deschis multe uşi". Uşile se închid acum pentru că, spune managerul, a fost vorba despre un fenomen de turmă: "S-a întâmplat ca în cazul deschiderii unui magazin nou, de unde la început cumpără toată lumea". Odată ce muzica de la noi a început să aibă succes, casele de discuri din afară "au cumpărat tot şi noi am vândut absolut tot, fără o limită de calitate", chiar şi în cazul în care "compoziţiile erau lucrate două ore într-un beci".

Iar acesta este principalul motiv pentru care străinii ezită acum să cumpere muzică românească - industria locală a explodat în 2008-2010, însă 2011 arată complet diferit. Managerul observă că în România este greu să reuşeşti cu orice gen de muzică, iar pentru cei câţiva artişti de succes pe pieţele internaţionale spune că a fost o chestiune de conjunctură şi noroc. Cine a reuşit să întreţină acel moment prielnic are parte în continuare de succes, oferind poate posibilitatea şi altor artişti să se remarce. Nu e acelaşi lucru şi pentru cei care compun muzică de calitate: "Este un moft să faci muzică bună la noi, nu ştiu nici măcar o trupă de rock nu din România, ci din estul Europei care să fi reuşit". Poate de aceea Inna, ajutată de o echipă tânără formată din şase oameni, a renunţat la rock şi s-a orientat pe muzica de consum. Dorobanţu spune că sunt oameni care pot să facă muzică foarte bună în România dar nu au nicio şansă, chiar dacă există o nişă şi pentru aceste genuri. Pentru că nu există loc unde să comunice: "Să spunem că ai un proiect rock, îl gândeşti un an de zile, te apuci, scrii piese incredibil de bine, unde te duci cu el? Nu există nicio emisiune TV care să aibă public pentru aşa ceva", spune Dorobanţu.