ALB SAU NEGRU, FĂRĂ GRI

Însă diferenţele între traiul de zi cu zi al diferitelor pături sociale sunt imense, aşa cum contrastante sunt şi mentalităţile, iar pentru a-şi ilustra ideea, Marchiş spune ca totul este „fie alb, fie negru; gri nu prea există„. Totul este la superlativ, bogăţia şi sărăcia în egală măsură. „La ultima petrecere privată la care am fost, gazda a cheltuit peste un milion de dolari. Dar cei care serveau câştigă 100 de dolari pe lună şi dorm pe jos„.

Preţurile locuinţelor pleacă de la 2.500 de dolari pe metrul pătrat şi pot ajunge până la zeci de mii, fiind atât de ridicate din cauza densităţii populaţiei (336,5 locuitori / km2) şi a cererii uriaşe, punctează Marchiş. Prin urmare, o casă nouă cu suprafaţă de 300 mp costă cel puţin 800.000 de dolari. În acelaşi timp, salariul unui muncitor necalificat ajunge la  200 dolari pe lună. Un electrician poate primi 300 de dolari, un inginer între 500-800 de dolari lunar, iar un manager câştigă între 1.000-1.400 de dolari pe lună.

Viaţa de expatriat european, povestesc soţii Marchiş, care trăiesc de doi ani în Bangalore, nu este tocmai uşoară. Pe lângă lipsa securităţii („nici fiul şefului poliţiei din Bangalore nu merge singur pe stradă noaptea„), igiena precară („poţi vedea şobolani peste tot în oraşe„), şi petrecerea timpului liber diferă de oferta europeană. În timpul liber, Tudor Marchiş merge la golf, fotbal sau la karaoke, dar la ora 23.00, fără excepţie, toate spaţiile de orice fel îşi închid porţile. Iar restaurantele, completează el, sunt foarte scumpe: consumaţia dintr-o singură seară, fără excese, se poate apropia de 100 de dolari.

Mall-urile reunesc magazine de marcă iar preţurile produselor sunt mult mai mari decât în România: „la Zara e dublu pentru aceleaşi produse, iar Adidas şi mărcile sport sunt cu 30% mai scumpe decât la noi în ţară„. După un prin contact cu mall-urile, cei doi români au învăţat care sunt preţurile şi în pieţe şi negociază uşor, negocierea fiind parte din filosofia indiană. Dar, completează ei, găsesc aproape orice („toate produsele de marcă din lume„): vată din România, becuri din Ungaria, iaurt din Cehia. „Brânzeturi, vinuri... orice. Preţul e de două ori mai mare ca în România la produsele de import, mai cu seamă la mezeluri şi brânzeturi„. 

Chiar şi aşa, cu ceva arome familiare la îndemână, Tudor şi Diana Marchiş aşteaptă cu nerăbdare fiecare întoarcere în România - de două ori pe an câte o lună - la Crăciun şi în timpul verii. „Nu e uşor de trăit acolo, dacă eşti obişnuit cu o societate aerisită„, spune românul care dă ca exemplu faptul că durează cel puţin 45 de minute să parcurgă 15 km cu maşina în orele de vârf. În plus, completează el, „noi iubim România; am şi avut şansa să o compar cu diferite locuri din lume şi e foarte bine acasă„. Din păcate, continuă tot el, românii sunt lipsiţi de iniţiativă şi mai sunt încă obişnuiţi cu societatea comunistă, care oferea locuri de muncă - aşteaptă „să vină cineva să le bage în sacoşă„.

CE AVEM ŞI CE APRECIEM

Cum au trecut deja doi ani de când sunt în India, cei doi români plănuiesc să se întoarcă să locuiască în România anul viitor, „cel puţin o perioadă„, pentru că plănuiesc să facă un copil şi au mai multă încredere în sistemul medical din ţara natală. Comunică adesea pe Skype şi Faceboook cu cei rămaşi „acasă„ şi urmăresc zilnic posturi româneşti de radio şi TV. Ştirile de acasă nu-i afectează foarte mult pentru că, spune el, „deja înţeleg că fiecare poate să-şi facă propriul drum, dar nu poate influenţa economia mondială„. Dar în România, completează el, nu e „sărăcie lucie„; vede zilnic indieni „foarte, foarte săraci„, dar zâmbitori. Românii au credite şi sunt stresaţi că nu le pot plăti, dar au şi lucruri pe care nu le apreciază: apă, aer curat, ţară frumoasă, securitate, pământ fertil.

Despre planurile pe care le are pentru România, Marchiş spune că „voi dezvolta un nou concept de business, cu siguranţă. Am făcut asta de două ori şi nu am falimentat„. Se declară mulţumit de cariera sa de până acum iar pentru planurile pe care le creionează vrea să continue cu partenerii pe care îi are acum. Şi în cazul în care „mă plictisesc acasă, merg în India sau Dubai„. Rămâne de văzut dacă va convinge vreun indian să investească în România. Până atunci, trebuie spus că sunt suficiente degetele unei singure mâini pentru a enumera afacerile indiene de pe plan local. Achiziţia fabricii de medicamente Terapia de către grupul indian Ranbaxy, deţinut acum de japonezii de la Daiichi Sankyo, a avut loc în 2006, valoarea estimată a tranzacţiei fiind de 250 de milioane de euro. Tot atunci, ArcelorMittal a cumpărat în România complexul industrial de la Galaţi. În rest, ţara noastră este practic necunoscută indienilor. Balanţa comercială a României cu India a fost negativă anul trecut (-154 mil. euro), conform datelor de la Ministerul Economiei. Din totalul exporturilor, cele către India reprezintă 0,43%, iar importurile înseamnă 0,47%, în 2012.

Chiar dacă este acţionar într-o firmă deţinută de un indian extrem de bogat, românul spune că traiul său de-acolo că este decent, că are ceva bani puşi deoparte, dar că nu vrea să cadă în plasa banilor. „Vreau să-mi trăiesc viaţa frumos iar banii îi folosesc să mă bucur de viaţă, nu vreau să folosesc viaţa să număr bani„. Şi îl invocă pe Dalai Lama, care spunea că omul este cea mai mare dilemă a lumii: în tinereţe îşi strică sănătatea pentru bani şi la bătrâneţe cheltuieşte toţi banii pentru a cumpăra sănătatea. „Dacă voi fi milionar, se va întâmpla pur şi simplu, dar nu acesta e ţelul meu„, punctează Marchiş.

Una peste alta, viaţa în India nu este uşoară nici pentru nativi, nici pentru străini. „Mergem înainte. Greu, dar n-am de ales. Ori accept, ori plec acasă. Câteodată îmi vine să rup toate claxoanele din India şi să urlu ca un nebun. Alteori nu ştiu cum să mulţumesc Cerului că am şansa de a face ceea ce fac aici. Oamenii  sunt de toate felurile şi culturile iar eu înnot între ei şi-mi găsesc drumul. Evit zonele sărace şi apreciez ceea ce am„.