O ŢARĂ A EXTREMELOR.

În primele trei luni India te uimeşte cu „tot şi cu toate; este cu totul o altă mentalitate„, subliniază românul. Poate povesti ore în şir fără să se repete despre experienţa sa indiană. Primul contact a fost în aeroport, unde îi aştepta şoferul cu o maşină frumoasă. „Era relativ curat, nu foarte cald, nu mirosea ciudat, iar plantele erau ca la grădina botanică din Cluj„. Era doar începutul călătoriei; dinspre aeroport spre oraş şoselele sunt grozave, suspendate, curate („era noapte„), vedeau clădiri ciudate, deopotrivă mici, mari, moderne. Au locuit vreme de două săptămâni într-un motel, unde era „naftalină peste tot„ şi de atunci au intrat în contact cu aglomeraţia, câinii, mizeria oraşului; au început să iasă zilnic cu şoferul în mall-uri şi au fost surprinşi de preţuri. „Ştiam că e ieftină India, dar la mall preţurile sunt cam la fel. Mult mai scumpe sunt alcoolul şi restaurantul„.

S-au mutat apoi în noua casă şi s-au liniştit când au văzut condiţiile („patru camere plus terasă imensă„) şi cartierul, „în cea mai bună zonă a oraşului„. A găsit şi un birou la trei minute de mers pe jos de casă „şi am început afacerea„. Mărturiseşte că e greu de spus ce le-a plăcut şi ce nu, dar au încercat să se adapteze la o nouă cultură şi filozofie de viaţă. „Dacă vrei să faci bani trebuie să-i înţelegi şi să te adaptezi„. În Bangalore, un oraş cu opt milioane de locuitori şi trei limbi oficiale, românii se descurcă vorbind engleza.

Nivelul de educaţie este scăzut, iar masele nu au acces la şcolarizare superioară sau la servicii medicale. Într-o ţară în care câştigul mediu pe lună se plaseză în jurul a 100 de dolari, costul unei singure zile de spitalizare pleacă de la 150 de dolari. Sistemul medical este foarte bine pus la punct, dar tratamentele sunt accesibile doar celor cu bani. „Zilele astea am pierdut un angajat. A murit pe bicicletă, în drum spre serviciu; a făcut infarct la 31 de ani„, povesteşte Tudor Marchiş, care completează însă că societatea se schimbă în prezent. Sistemul tradiţional de caste piere, uşor, uşor, deschizându-se astfel drum liber maselor. „Dar piaţa actuală a forţei de muncă este de stil vechi„. Un exemplu: dacă un angajat primeşte un ordin de la superior, se apucă de treabă dar nu apucă să finalizeze sarcina şi între timp vine o altă sarcină de la alt şef, lasă baltă prima comandă. „În Europa încă din şcoală se învaţă ideea de planificare, aici trebuie să reaminteşti omului mereu prima comandă; nu termină nimic dacă situaţia este aglomerată„.

În plus, oamenii nu sunt obişnuiţi să ia decizii, mai cu seamă din pricina educaţiei tradiţionale, care funcţionează pe regula conform căreia capul familiei ia hotărâri iar ceilalţi membri ai familiei ascultă orbeşte. Abia la 20-30 de ani, când îşi întemeiază o familie şi au propria casă, indienii pot începe să ia decizii, dar „e târziu şi asta se răsfrânge în activitatea de zi cu zi, pentru că nu au încredere în propriile convingeri„. Din acest motiv, Tudor Marchiş încearcă, la interviuri, să afle dacă în faţa sa se află cineva care s-a căsătorit din dragoste sau, dimpotrivă, căsătoria a fost aranjată.

„O persoană sub 40 de ani, cu căsătorie arajată, are un handicap în luarea deciziilor, dar este maleabilă şi uşor de condus„. La polul opus, o căsătorie din dragoste indică un om foarte hotărât şi determinat, dar, pe de altă parte, spune românul, societatea respinge asemenea relaţii.

Dacă în piaţa românească şi cea mai largă, europeană, angajaţii sunt uşor de găsit iar clienţii mai greu de convins, în India situaţia este diametral opusă. „Am refuzat un contract pentru mentenanţa unui ansamblu rezidenţial din pricina lipsei de personal; instruirea oamenilor durează mult şi îi prefer pe cei care au mai lucrat în multinaţionale„. Iar preferinţa sa se justifică prin faptul că astfel oamenii au intrat în contact cu cerinţele occidentale. „Organizarea timpului aici nu are niciun fel de noimă, iar religia nu îndeamnă spre muncă şi respectarea cuvântului dat. Iar masele urmează religia, fie ei hindu, musulmani sau creştini„.