Nu a plecat de la început cu ideea de a câştiga bani de pe urma canalului, fiind mai degrabă vorba de un hobby, în ideea de a-şi ocupa timpul cu ceva. Cu timpul, a descoperit că asta îi este vocaţia şi „uşor-uşor a început să fie monetizată. Vă pot spune că mă întreţin din vlogging şi doar de asta mă ocup“. Şi în cazul Laurei Muşuroaea, parteneriatele cu branduri reprezintă principala sursă de venit: „Am avut diferite campanii cu branduri, pentru care am realizat clipuri. Am refuzat nenumărate campanii pentru firme în care nu cred sau ale căror produse nu le folosesc“. Deşi banii sunt un factor foarte important, spune ea, ideal este ca cei care creează conţinut să nu promoveze produse în care nu cred.

Un nou model de educaţie

Dincolo de aspectul financiar, de unde vine atracţia pentru un astfel de conţinut? Sociologul Andrei Boţeşteanu crede că YouTube este, pur şi simplu, produsul cultural al vremurilor noastre. „Este facilitat de internet, dar îndeplineşte funcţii vechi de când lumea: satisface nevoia de ceva «al nostru», aparte şi adecvat, «pentru mine». Este un document. Este înregistrat sau în direct, disponibil oricând şi oriunde există o conexiune la internet de încredere. N-a apărut mai demult nu pentru că lumea nu s-ar fi înghesuit în jurul unui bun povestitor, ci pur şi simplu pentru că s-ar fi încărcat prea greu sau deloc.“

Putem spune ca educaţia este din ce în ce mai populată de segmente video, crede sociologul. În opinia sa, este normal să folosim acest canal de comunicare mai mult pe măsură ce căpătăm din ce în ce mai mult control asupra lui. „Este până la urmă cel mai de succes mod de a prezenta informaţia, mai captivant şi mai persuasiv.“

De aceeaşi părere este şi Andrei Lăcătuş: „În fiecare an, în topul căutărilor pe Google apare «cum să faci nod la cravată». De când cu internetul am devenit mult mai autodidacţi, şi e mult mai uşor să îţi intre în cap un material când e şi video, şi explicat, şi îţi arată tot ce trebuie să faci. Puştanii din ziua de azi au crescut într-o eră în care nu ştiu elementul ăla, nu cred că îl simt destul de mult cum îl simţeam noi. Ei nu văd beneficiul în a citi; este un beneficiu pe termen lung, pe care nu îl poţi cuantifica în prezent. Nu poţi să zici «am citit cartea asta, mă simt cu 10% mai deştept». Dar dacă ai văzut filmul, poţi să zici că acum ştii să faci un nod de cravată.“

Cât despre subiectele abordate, Boţeşteanu crede că există un public ţintă pentru fiecare mesaj transmis. „Să nu cădem în capcana subiectivă de a considera subiectele unor vloguri ca fiind banale. Ele sunt cu siguranţă importante pentru sutele de mii de oameni care le vizionează. Importanţa o putem măsura cu ajutorul investiţiei de timp (uneori şi bani) pe care o fac spectatorii diferitelor vloguri. Fie că este vorba despre un joc (unde li se oferă statutul unui înţelept), fie că învaţă ceva nou (istorie, bârfă sau machiaj sunt câteva dintre cele mai populare), spectatorii unui vlog primesc experienţe noi, informaţii relevante şi chiar recunoaşterea, apartanenţa la o comunitate. Uşurinţa cu care poate fi accesat un vlog şi confortul spaţiului sigur de acasă cred că-i ajută pe spectatori să renunţe mai uşor la unele bariere în calea interacţiunii.

De asemenea, succesul vlogurilor cred că rezultă simplu din varietatea ofertei: fiind destul public pentru fiecare, fiecare îşi poate găsi un vlogger la succesul căruia să contribuie privind. Apoi, de la privit la comentat este doar un pas (major, dar nu imposibil). Dincolo de o masă critică, succesul vloggerilor ajunge să se susţină singur (devenind un «ia să vad şi eu ce place la atâta lume») şi chiar o profesie“, crede sociologul. „Oamenii cred că au participat dintotdeauna la ceva ce fac alţii. Iar aceşti alţii i-au lăsat. E un schimb reciproc în care cineva primeşte informaţie sau întreprinde o acţiune, dar cu mai puţine riscuri, în vreme ce celălalt este ridicat la rang de pionier, temerar, demn de respect (şi bani). Ce distinge un pic vlogurile de alte tipuri de video este autenticitatea: nu mai este vorba de cineva aparte, un exemplar deosebit al speciei, ci de «cineva ca noi» care face sau spune ceva foarte la îndemână. Mai că am face-o şi noi, dar n-am avut chef în ziua aia.“