Din păcate, spune el, nu există interes din partea companiilor private nici pentru sportivi şi nici pentru activităţile de agrement. „Dacă părinţii au bani se poate face performanţă, altfel nu, indiferent cât de talentat e copilul. Aici nu e ca la fotbal, să te vadă Gigi Becali; aici n-are cine să te vadă. Sunt copii care şi-ar da o mână, la 7 ani, ca să îşi ia un cal, dar e greu.”

Cât despre creşterea interesului din ultimii ani, Iosif Geani este de părere că principala problemă, în trecut, a fost lipsa vizibilităţii. „Cred că nu a fost suficient mediatizat fenomenul; acum am tot văzut pe la televizor şi pe Facebook. Cred că oamenii au fost tot timpul interesaţi dar pur şi simplu nu au ştiut. Noi avem călăria în sânge, dar nu s-a ştiut atât de bine că există posibilităţi. Mai este şi problema faptului că nu e un sport ieftin, e un sport pentru cei de clasă medie şi peste”, spune el. „Dar principala problemă cred că a fost mediatizarea. Eu când plec în concediu, chiar şi la bulgari, dau drumul la televizor şi e o emisiune despre călărie; în Italia nu exista o zi să nu ai programe de echitaţie sau să nu vorbească despre acest domeniu.”

România a avut o tradiţie în echitaţie, remarcă antreprenorul, dar ea s-a pierdut în timp. „Înainte de ’89 s-au distrus bazele, hergheliile sunt acum în paragină şi nu mai interesează pe nimeni, situaţia e tragică. Dacă mergeţi pe fostele mari herghelii din România o să vedeţi că singura care arată mai bine e Jegălia (în judeţul Călăraşi), dar în rest sunt vai de ele. La începutul anilor 2000, la Ruşeţu (judeţul Buzău) au venit două tiruri din Italia şi au luat vreo 200 de cai pur sânge englez şi i-au dus în Italia; au fost cumpăraţi la preţ de carne, la 0,5-0,6 eurocenţi pe kilogram. E un subiect de dezbătut în lumea echitaţiei”, concluzionează Iosif Geani. Tot el spune că a cumpărat cai de la Jegălia, dar în cluburile mari caii sunt cumpăraţi de peste hotare.

În cele din urmă, este un astfel de business profitabil? „În ultimii ani a fost o creştere semnificativă, pentru că mulţi văd o oportunitate de a face nişte bani. Dar nu e chiar atât de simplu. Când ajungi să trăieşti din asta, trăieşti decent, ca orice om de nivel mediu. Şi asta pentru că aceşti cai mănâncă foarte, foarte mulţi bani”, spune administratorul Nana Farm. „Nu e o maşină, pe care dacă nu ai bani de motorină sau de revizie să o poţi lăsa în garaj şi să o scoţi la anul; calul bate cu piciorul şi trebuie să îi dai să mănânce. Dacă nu îi dai să mănânce, nu poţi să lucrezi cu el. Calul trebuie să fie foarte bine întreţinut, atât fizic cât şi psihic, pentru că pui un copil de 7 ani pe un cal de 800 de kilograme, iar calul trebuie să fie într-o stare impecabilă. E un sport foarte frumos, dar şi foarte periculos, nu e de joacă.”

Costurile pentru cazarea unui cal într-o pensiune, indiferent de club sau de regiune, se plasează în jurul a 350 de euro pe lună, subliniază şi secretarul general al Federaţiei Ecvestră din România, Sorin Săveja. „Participarea la un concurs presupune cu totul alte costuri: este nevoie de o maşină specială, îngrijitor, taxe de start şi altele. Un cal te duce cam la 1.500 - 2.000 de lei pe concurs, iar dacă ai cinci cai, vorbim de costuri extrem de mari. În general, cluburile sunt compuse dintr-un proprietar şi persoane private. Cel mai adesea un proprietar are 4-5 cai, unii au însă şi 30.”

La plimbare pe cal

„Sunt pasionată de foarte mulţi ani de cai, prima oară am încălecat acum 20 de ani – eu având 28”, povesteşte Florina Ioanid, proprietara agenţiei de turism Equestrian Adventures. În facultate nu a mai putut să fie aproape de cai, din pricina studiilor, dar după finalizarea Facultăţii de Geografie a decis să pornească o afacere care să combine geografia şi echitaţia. „M-am gândit că oamenii ar trebui să aibă ocazia să se plimbe călare prin România şi să viziteze obiective turistice, să poată să beneficieze de prânzuri în natură, să poată să vadă biserici fortificate sau ateliere meşteşugăreşti la care nu poţi ajunge cu autocarul sau maşina, fiind mai retrase sau în munţi.”