Într-o perioadă în care calculatoarele erau rare şi extrem de puţin folosite, Dragoş Pavăl era unul dintre puţinii absolvenţi de informatică, o specializare la care a ajuns dintr-un complex de factori. Pasionat de matematică din copilărie, graţie profesoarei, antreprenorul este încredinţat că „fiecare dintre noi descoperim că avem anumite afinităţi şi funcţie de calitatea de dascăl a profesorului. Profesoara de matematică a ştiut să-mi incite interesul, era un pedagog desăvârşit“.

A intrat la facultatea de matematică, dar după doi ani a luat o decizie neaşteptată, ca urmare a unui stagiu de practică efectuat, pentru că a predat timp de două săptămâni matematica la un liceu de fete. „Deşi o apreciez pe profesoara mea de matematică pentru aptitudinile pedagogice, ale mele erau egale cu zero. M-am dus la directoarea şcolii şi i-am spus că nu mai vin, pentru că nu sunt făcut pentru a fi profesor.“

S-a întors la facultate şi a făcut cerere să se transfere la informatică, deşi putea face acest pas doar către cursuri la seral; părinţii nu-i înţelegeau opţiunea şi chiar şi decanul a fost nelămurit, deoarece în general cererile de transfer erau dinspre seral spre cursuri la zi, iar Pavăl mergea contra curentului. „I-am spus decanului că nu îmi văd viitorul ca fiind profesor“; transferul a fost aprobat iar băcăuanul a absolvit astfel facultatea de informatică, o specializare despre care puţini intuiau ca avea să devină atât de importantă peste doar câţiva ani.

Angajat la fabrica de confecţii, pe vremea când nu prea făcea nimic, a văzut un anunţ în ziar, al unei firme care căuta programatori. S-a dus la firma care dăduse anunţul şi a avut parte de un interviu care poate candida cu succes la categoria cel mai scurt interviu de angajare.

Contabilul-şef a deschis o magazie, i-a arătat nişte cutii în care erau două calculatoare ambalate şi a întrebat:

„ -Ştii ce sunt astea?

   -Ştiu.

   -Ştii să le foloseşti?

   -Ştiu.

   -Eşti angajat.“

Cel mai puternic antreprenor român îşi aminteşte că a început să lucreze mult, şi ziua, şi noaptea, mai cu seamă că soţia sa era încă studentă la Iaşi. A pus la punct un sistem informatic în firma pentru care lucra, într-o vreme când softurile erau folosite în puţine companii. În 1991 era singurul angajat din departament şi, povesteşte acum, a făcut softuri de gestiune, de contabilitate, iar în acea perioadă a învăţat foarte mult. Pentru a scrie un program trebuia să facă o analiză, să interacţioneze cu toţi cei de la sediu, cu contabilii, cu cei de la personal, şi aşa a început să înţeleagă cum funcţionează o companie.

Vedea stocurile, rulajele, o mulţime de alte informaţii. „Nu prea înţelegeam cum se poate să cumperi un produs şi să îl vinzi mai departe cu o marjă.“ Putea să vadă şi salariile şi şi-a dat seama că avea cel mai mic salariu din firmă, însă anul petrecut ca angajat în acea firmă a fost însă o veritabilă şcoală pentru el. În acel interval s-a redus TVA-ul, „iar lor le-a venit foarte uşor, pentru că în două ore am reuşit să le schimb preţurile. Când conducerea avea întâlniri se lăudau că nu trebuie să se mai ducă la centrul de calcul şi să aştepte o lună pentru rezolvarea unei cereri, pentru că la ei totul este automatizat.“

Aşa că într-o bună zi tânărul informatician s-a dus la contabilul-şef şi a cerut o mărire de salariu; a fost întrebat la ce îi trebuie mai mulţi bani şi a răspuns că salariul nu-i ajungea ca să facă naveta la Iaşi. În plus, Pavăl considera că pentru valoarea şi volumul muncii sale merita mai mult. Cererea i-a fost refuzată, spunându‑i‑se că nu are nevoie de bani. Refuzul însă a generat în mintea tânărului o idee care a prins contur tot mai definit: să fie propriul său stăpân.