David Resler de la banca japoneză Nomura, fost economist la filiala Rezervei Federale din St. Louis, remarca într-o intervenţie recentă la Bloomberg TV că rezultatul alegerilor din Grecia a eliminat o parte din risc, dar problemele fundamentale, pe termen lung, sunt la fel de prezente ca şi înainte de scrutin.

Economia elenă este în recesiune de cinci ani, şomajul se apropie de 22%, iar datoria de stat raportată la PIB este la unul dintre cele mai ridicate niveluri din lume, chiar şi după restructurarea de 100 miliarde euro din luna martie. Produsul Intern Brut pe locuitor a scăzut puternic în ultimii ani. Potrivit datelor Eurostat, PIB pe locuitor a coborât de la 94% din media UE în 2009 la 82% în 2011. Carrefour a anunţat că se retrage din ţară, iar bursa de la Atena ar putea fi reclasificată la statutul de piaţă emergentă în componenţa indicilor globali ai MSCI, care sunt repere de bază pentru investitorii de portofoliu. O asemenea măsură ar priva economia de percepţia de încredere care însoţeşte statutul de ţară dezvoltată, dobândit de Grecia în 2001, după introducerea euro.

Grecia a promis creditorilor externi că va reduce deficitul bugetar de la peste 9% din PIB anul trecut la 2,1% în 2014, însă ţintele fiscale asumate sunt greu de atins în contextul contracţiei continue a economiei. Astfel, noul guvern de la Atena vrea să ceară o amânare cu doi ani, până în 2016.

Premisa general acceptată este că în Grecia criza datoriilor de stat a început la sfârşitul anului 2009, când s-a aflat că guvernele care se succedaseră în ultimul deceniu au dezinformat Bruxellesul cu privire la deficit şi datoria de stat. Ascunderea datoriilor a început în 2001 cu ajutorul Goldman Sachs. Banca a făcut profituri frumuşele pe contractele derivate cu statul elen şi susţine că reducerea raportului datorie/PIB prin astfel de mijloace a fost o strategie asumată la acea vreme de mai multe guverne europene pentru a îndeplini criteriile Tratatului de la Maastricht. Eurostat a introdus în 2008 o prevedere care impune statelor să prezinte informaţii privind astfel de tranzacţii, însă Grecia nu s-a conformat imediat, iar problemele au ieşit la lumină tocmai la sfârşitul anului 2009. Mai mulţi economişti şi comentatori consideră însă că furtuna care a înghiţit Grecia, Portugalia şi Irlanda şi este pe cale să cuprindă Spania şi Italia se trage chiar din structura zonei euro, care a fost încă de la început imposibil de susţinut pe termen lung.

Caroline Baum, comentator al Bloomberg, notează, într-un material recent, că 17 state cu 17 guverne suverane, 17 culturi unice şi mai mult de 17 limbi vorbite nu au cum să încapă sub umbrela unei politici monetare unice. Ideea unei politici monetare "pentru toţi" era deficitară atunci şi este la fel şi în zilele noastre, deoarece zona euro nu dispune de un mecanism real anticriză. Deşi uniunea monetară europeană se laudă cu o monedă unică, o bancă centrală unică dedicată stabilităţii preţurilor şi comerţ liber între statele membre, zonei euro îi lipsesc chestiuni esenţiale: mobilitatea forţei de muncă, mecanisme de transferuri fiscale pentru a atenua diverse şocuri în diverse ţări sau o politică fiscală comună, observă Baum.

Directorul de investiţii al JPMorgan Chase, Michael Cembalest, observă mai în glumă, mai în serios, că până şi grupuri de ţări selectate la întâmplare "se potrivesc" mai bine, spre exemplu "cele 12 ţări aşezate pe paralela 5 nord sau cele 13 state ale căror denumiri încep cu litera M".

Odată cu introducerea euro, statele din sudul Europei s-au trezit cu acces la credite cu dobânzi extrem de reduse. Guvernele şi companiile au început să se împrumute ieftin, umflând veniturile. Împrumuturile cu dobânzi mici au încurajat consumul în exces, iar veniturile şi preţurile în urcare au redus semnificativ competitivitatea economică atât în raport cu nordul Europei - de unde veneau de altfel "banii ieftini" - cât şi faţă de concurenţii din alte părţi ale lumii. Germania şi celelalte state nordice au beneficiat de creşterea cererii pentru exporturi, iar decalajele s-au adâncit.