Acelaşi răspuns privitor la activităţile normale de adolescent îngrămădite într-o după-amiază de weekend sau în jumătatea de oră lăsată seara pentru un pic de interacţiune cu prietenii pe Facebook îl dau toţi cei şapte adolescenţi. Nu au păreri de rău şi cu toţii consideră că timpul pierdut nu reprezintă o alternativă, iar sentimentul că sunt diferiţi faţă de colegii sau de generaţia lor nu le este străin. Sorin Mircea spune că se simte deja diferit de colegii săi prin faptul că preferă să profite de timpul său liber programând „în loc să îl pierd cu activităţi precum vizionarea serialelor şi jocurile pe calculator“.

Radu Mazilu crede că este diferit faţă de colegii săi deoarece are obiceiul de a „transforma o dorinţă intensă în motivaţie şi a de a o urma până la rezultatul dorit“, dar şi de a aprofunda domeniile care îl interesează. Cu un aspect îngrijit şi calculat atunci când vorbeşte, Radu Mazilu este conştient de resursa timp şi o foloseşte cu măsură: „50% din timp sunt la şcoală sau îl aloc studiului. Există două zile pe săptămână în care desfăşor activităţi de voluntariat sau planificăm proiecte de acest gen în cadrul Interact. Cam 20% din timp mi-l petrec lucrând în domeniul designului sau vorbind cu diferiţi clienţi pentru a duce la bun sfârşit proiectele. Există un moment al zilei (nu foarte lung) când am ocazia să stau împreună cu părinţii mei, iar în după-amiezile weekendurilor obişnuiesc să mă întâlnesc cu diferiţi prieteni, dacă programul nu implică altceva“.

Programul? Cine le face programul unor copii care au numai note peste medie, care fac voluntariat şi dezvoltă de unii singuri conferinţe cu sute de participanţi? Cine îi influenţează să facă lucrurile pe care le fac, să se desprindă de medie şi de obiceiurile ei? Conform unui studiu realizat de Şcoala de Valori, în parteneriat cu IPSOS Research România şi cu Ministerul Educaţiei Naţionale, părinţii şi alte persoane din familie sunt cei mai puternici influenţatori şi modelele adolescenţilor.

Sunt urmaţi de profesori şi de colegi sau prieteni, iar vedetele şi persoanele publice au fost indicate de mai puţin de 3% dintre elevii intervievaţi. „Vedetele au o importanţă mică – tinerii nu le consideră modele reale“, arată studiul, în timp ce „părinţii, alte persoane din familie şi profesorii reprezintă modele, iar atunci când trebuie să ia decizii, aceştia sunt luaţi în considerare şi se ţine cont de părerea lor – lucru care indică gradul ridicat de dependenţă al tinerilor faţă de adulţii din viaţa lor, şi importanţa acestor modele în a-i ghida“.

„Mentorul meu este mama mea, persoana a cărei opinie este cea mai importantă. De mică m-a învăţat cum să fiu un om adevărat şi mi-a insuflat pasiunea pentru proiecte. Cei mai buni prieteni ai mei reprezintă persoane speciale, iar cei mai mulţi dintre ei sunt de asemenea implicaţi în diferite proiecte şi avem un ţel comun“, explică Francesca Maria Cristea modul cum şi-a construit anturajul şi cum se raportează la familie. Cristina Pogorevici recunoaşte „ca influenţatori cruciali familia (aici ar fi vreo 3-4 persoane cu poveşti interesante), colegii de clasă (aproape tot timpul mă învârt într-un grup de 6-7 oameni, unul şi unul), cărţile şi internetul“, iar Sorin Mircea spune că mentorul său este un prieten de la Cluj, „pe care l-am întâlnit în urmă cu un an în cadrul olimpiadei naţionale de informatică, toată interacţiunea cu el făcându-se online. El m-a ajutat foarte mult cu primii paşi în algoritmică, ajutându-mă să înţeleg principiile de bază“.

Din explicaţia lui Sorin Mircea se desprind două chestiuni foarte importante şi reprezentative pentru mentalitatea copiilor deştepţi din generaţia care s-a născut odată cu internetul.

În primul rând, faptul că olimpiadele nu reprezintă un scop în sine, ci doar o platformă uriaşă de comunicare şi de interacţiune cu oameni care au aceleaşi pasiuni. Aceasta este şi una dintre concluziile studiului realizat de Şcoala de Valori în parteneriat cu UNLOCK: „Olimpiadele sunt o măsură externă artificială a evoluţiei talentului lor. De fapt, olimpiadele sunt un motiv foarte bun pentru a cunoaşte oameni interesanţi şi pentru a împărtăşi/culege experienţe“. Studiul a dărâmat mai multe mituri despre copiii supradotaţi/olimpici şi despre modul lor de a vedea lumea: despre aceştia se spune că sunt snobi, obsedaţi de şcoală sau inadaptaţi social, dar de fapt cei mai mulţi dintre ei sunt foarte buni creatori şi constructori de relaţii interumane, sunt prietenoşi şi merg cu mult drag la şcoală pentru că acolo găsesc o platformă de interacţiune şi de informare pe care o folosesc la potenţial maxim.