A ajuns la concluzia că este mai bine să îi convingă pe străini să investească în România ca total, o piaţă interesantă în care le recomanda anumite portofolii. În anul 2000, a fost recrutată de compania grecească de asigurări Interamerican (Eureko), pe seama unei recomandări a unui reprezentant al BERD (banca europeană era acţionară la compania Capital Securities şi urma să fie acţionară şi la Interamerican). S-a concentrat pe funcţia de CFO din cadrul asigurătorului vreme de şapte ani: „Nu ştiu dacă este mult sau puţin, după standardele olandezilor, care de multe ori îşi construiesc carierele de la început până la sfârşit într-o singură companie“.

Au fost şapte ani în care nu s-a plictisit, mai cu seamă pentru că a lucrat în două companii diferite, după ce Interamerican România şi-a schimbat denumirea, devenind Eureko şi renunţând la oferta de asigurări de nonviaţă. „Am trecut printr-un proces de turnaround complet în care am schimbat managementul, politicile companiei, resursele umane – totul, din temelii“. Dintre cele mai importante momente petrecute la Eureko, îşi aduce aminte despre lansarea asigurării de sănătate – „cam devreme pentru cum a evoluat piaţa ulterior“ -, dar şi despre deschiderea spitalului Euroclinic, primul spital privat din ţară.

În 2007, cariera Emiliei Bunea a luat un alt viraj, odată cu plecarea şefului său din companie. „Eram succesorul său logic, îmi exprimasem clar intenţia de a prelua conducerea companiei, dar aveau până la urmă să aducă un expatriat la conducerea firmei.“ Discuţiile cu Bram Boon, CEO-ul de atunci al ING Asigurări de Viaţă, pe care îl cunoscuse prin intermediul Uniunii Naţionale a Societăţilor de Asigurare şi Reasigurare din România (UNSAR), i-au adus soluţia mutării la ING Asigurări, pe aceeaşi poziţie deţinută la Eureko. A devenit CFO-ul ING Asigurări de Viaţă în 2008, iar câteva luni mai târziu CEO-ul ING Pensii, care avea în acel moment 1,5 milioane de clienţi şi o cotă de piaţă de 40%. Alegerea de a lucra la ING s-a dovedit a fi de bun augur: după doi ani i s-a propus funcţia de CFO la nivelul Europei Centrale şi de Est al ING Asigurări şi mutarea în sediul central al firmei olandeze. Chiar dacă intervalul în care a obţinut această poziţie a fost relativ scurt, Bunea nu pune reuşita sa în seama norocului.

„Pentru succesul în carieră, norocul este un element important, dar şi zicala bătrânească «omul îşi face singur norocul» este valabilă“. Ajunsă la sediul central al grupului ING din Olanda, s-a văzut pusă în faţa stereotipurilor legate de cele două minorităţi din care făcea parte: singura femeie din consiliul director al grupului, dar şi singurul neolandez din consiliile directoare ale grupului la nivelul Europei Centrale şi de Est şi, ulterior, la nivelul Europei. Privind în urmă, crede că ar fi schimbat modul cum s-a prezentat colegilor olandezi. „Aş fi încercat să îmi construiesc de la început o impresie puternică, pe dimensiuni clare.

Oamenilor, îndeosebi managerilor, le place predictibilitatea, le place să te caracterizeze în câteva linii foarte clare şi îngroşate. Cred că secretul este să le dai tu liniile acelea, atât în ce priveşte punctele forte, cât şi slăbiciunile.“ Privind retrospectiv, Bunea ar fi mizat pe experienţa din „tranşee“, în una dintre companiile grupului, un avantaj faţă de colegii săi olandezi, carierişti ai sediului central al companiei sau care lucraseră doar în companiile olandeze. „Nu m-am folosit de acest avantaj şi am plecat acolo foarte plină de admiraţie faţă de ce aveau ei, observând mai degrabă lucrurile care îmi lipseau.“ În ce priveşte slăbiciunile sale, crede că una dintre ele este caracterul relativ introvertit, poate mai puţin potrivit unei funcţii de executiv.

I-a plăcut la olandezi responsabilitatea faţă de comunitate – „acţionează ca un stup, se aliniază ca să obţină ceva pentru comunitate într-o manieră pe care noi încă nu am învăţat-o“ -, însă admite că, în calitate de indivizi, olandezii nu au cucerit-o: „Nu au vârfurile acelea care fac lucrurile din pasiune, care aduc surpriza“.

O altă observaţie legată de colegii olandezi este că, în cadrul conferinţelor telefonice ţinute la nivel de regiune, ei erau cei care aveau întotdeauna ceva de spus, indiferent de subiect, iar cei care nu spuneau nimic niciodată erau directorii din alte ţări. „Olandezii îşi asumau responsabilitatea întâlnirilor, nu asistau niciodată pasiv la acestea. Noi, est-europenii, avem tendinţa de a rămâne pasivi, dar cred că lucrul acesta este pe cale să se schimbe, probabil şi datorită noii generaţii.“