CÂND BINELE SE TRANSFORMĂ ÎN RĂU

Pentru sistemul modern de sănătate, creşterea rezistenţei la antibiotice reprezintă o ameninţare deosebit de gravă. Ne bazăm pe antibiotice eficace pentru a trata infecţiile comune şi pentru a ne asigura că alte proceduri medicale (de exemplu, intervenţiile chirurgicale) îşi menţin gradul de siguranţă şi pot fi efectuate oricând este nevoie. Însă în ultimele decenii, o combinaţie de factori - impedimente ştiinţifice, comerciale şi reglementarea -, a făcut ca descoperirea de noi antibiotice să nu ţină pasul cu infecţiile rezistente la tratamente. În plus, am ajuns să ne confruntăm cu problema utilizării incorecte a antibioticelor şi a altor substanţe antimicrobiene, atât la oameni, cât şi la animale, în cea mai mare parte a lumii, fapt care agravează rezistenţa la medicamente.

Antibiorezistenţa este procesul natural prin care bacteriile şi alţi microbi dezvoltă rezistenţă la medicamentele folosite în mod obişnuit pentru tratarea infecţiilor. Medicamentele antimicrobiene includ antibioticele (care acţionează numai asupra bacteriilor), medicamentele antivirale, antiparazitare şi antifungice. „Antibioticele stau la baza medicinii moderne aşa cum o ştim, iar dacă acestea îşi pierd eficienţa, procedurile cheie medicale uzuale ar putea deveni prea periculoase pentru a fi efectuate. Impactul direct al rezistenţei antimicrobiene va fi resimţit cel mai mult în ţările cu venituri mici şi medii. Numai în SUA, mai mult de două milioane de infecţii pe an sunt cauzate de bacterii rezistente la tratamente, cel puţin la prima linie de antibiotice, ce determină cheltuieli suplimentare din buzunarul sistemului de sănătate de circa 20 de miliarde de dolari în fiecare an”, arată raportul „Tackling Drug-Resistant Infections Globally: Final Report and Recommendations“ (Planul de atac asupra infecţiilor rezistente la tratament, la nivel global: raport final şi recomandări) privind rezistenţa antimicrobiană, realizat de guvernul britanic şi condus de Jim O’Neill (fost economist-şef la Goldman Sachs şi creatorul acronimului BRIC, ce desemnează economiile emergente Brazilia, Rusia, India şi China).

Pentru economişti, rezistenţa la antibiotice se încadrează în categoria analitică a problemelor de acţiune colectivă - situaţii în care actorii economici, în urmărirea câştigului privat, nu au motivaţie suficientă pentru a lua în considerare costurile sociale. Poluarea aerului şi a apei se încadrează în aceeaşi categorie. În cazul utilizării frecvente a antibioticelor, rezistenţa la tratament evoluează, făcându-le mai puţin eficiente sau chiar de-a dreptul ineficiente. Conform raportului britanic, politicile de abordare a acestei probleme sunt simple, cel puţin teoretic: în mod evident, cea mai bună metodă ar fi să se inventeze noi antibotice, dar demersul este costisitor şi dificil. „Dezvoltarea este foarte greoaie: 14 din 16 tipuri de antibioticele aflate în uz au fost introduse înainte de 1970”, mai preciează echipa O’Neill. Pe termen lung, ar trebui oferite stimulente companiilor de  cercetare şi dezvoltare care pot produce noi antibiotice (precum şi alte metode de combatere a infecţiilor bacteriene). Însă, având în vedere faptul că multe antibiotice existente nu mai sunt protejate de brevete de invenţie fiind disponibile în versiuni generice ieftine, medicii şi cercetătorii pot prefera să păstreze noile antibiotice în rezerve până când actualele versiuni nu vor mai funcţiona.

Cum miza pe crearea de noi antibiotice nu indică prea mulţi sorţi de succes, sunt necesare măsuri suplimentare. Pe termen scurt, politicile ar trebui să vizeze reducerea utilizării excesive de antibiotice. În cazul în care ar fi folosite doar atunci când avem într-adevăr nevoie, problema rezistenţei ar putea fi atenuată, mai arată raportul condus de Jim O’Neill. Fiecare medic şi pacient beneficiază de un procent individual pentru utilizarea unui spectru larg de antibiotice pentru tratament. În trecut, mulţi doctori prescriau antibiotice pe criteriul „nu are ce să-ţi facă rău”. „Atunci când medicii şi alţi profesionişti din domeniul medical decid să prescrie un antibiotic, folosesc, de obicei, aşa-numitul «diagnostic empiric»: îşi folosesc expertiza, intuiţia şi judecata profesională pentru «a ghici» prezenţa unui anumit tip de infecţie şi determinându-i cel mai adecvat tratament. În unele cazuri, instrumentele de diagnosticare sunt folosite mai târziu, pentru a confirma sau a schimba reţeta. 

Acest proces a rămas practic neschimbat în ultimele decenii: cele mai multe dintre aceste teste sunt realizate într-un laborator şi sunt familiare chiar şi unui medic specialist din anii ‘50, folosind proceduri care îşi au originea în 1860. Bacteria trebuie cultivată timp de 36 de ore sau mai mult pentru a confirma tipul de infecţie şi medicamentul necesar. Un pacient bolnav acut nu poate aştepta atât de mult pentru tratament, dar chiar şi atunci când riscurile pentru sănătate nu sunt atât de mari, cei mai mulţi medici şi farmacişti sunt presaţi de timp, pacient sau costuri”, mai arată raportul condus de O’Neill. Beneficiile pentru pacient sunt imediate, în timp ce costurile potenţiale pentru creşterea rezistenţei la antibiotice sunt partajate în societate. Eficacitatea antibioticelor este o resursă socială extrem de importantă, dar poate fi erodată prin utilizarea excesivă.

O măsură la fel de importantă este, de asemenea, reducerea consumului de antibiotice în agricultură, unde nu sunt folosite doar pentru a trata animalele bolnave, ci au şi rolul de a cataliza ritmul de creştere în greutate. La rândul lor, acestea interacţionează adesea cu mediul – de pildă prin deşeurile de origine animală – şi, astfel, bacteriile devin mai rezistente. La fel de adevărat este că antibioticele se găsesc şi în carnea care se vinde în magazine, dacă animalele au fost tratate cu medicamente. „Cantitatea de antibiotice utilizată în ferme este foarte mare şi include, adesea, acele medicamente importante şi pentru om. În Statele Unite, de exemplu, din antibioticele definite de FDA (Agenţia Naţională a Medicamentului din SUA) ca fiind importante din punct de vedere medical pentru om, peste 70% din volumul total utilizat (în greutate) sunt vândute pentru uzul animalelor. În multe ţări, consumul de antibiotice la animale este mult mai crescut decât la oameni, dar informaţiile nu sunt publice”, mai arată raportul britanic.

Criza sănătăţii publice, la nivelul întregului glob, în raport cu rezistenţa la antibiotice se află astăzi în centrul atenţiei Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii. Situaţia gravă în care s-a ajuns a fost semnalată chiar de Alexander Fleming, descoperitorul penicilinei, care, în 1945, a spus: „Există un mare pericol ca omul să îşi administreze doze mici de antibiotic. Expunerea microbilor la cantităţi nonletale de antibiotic va determina apariţia rezistenţei microbiene”.