Bunica sa este una dintre persoanele care i-au modelat viaţa. Supravieţuitoare a Holocaustului, ea a părăsit Europa după cel de-al doilea război mondial la vârsta de 22 de ani, pentru a merge în Israel. „Nici nu vreau să-mi imaginez cum a fost drumul acela pentru ea, având buzunarele goale. A ajuns în Israel, şi-a construit o viaţă pornind de la zero, a crescut copii şi nepoţi. A fost un model pentru mine, iar cel mai important lucru pe care l-am învăţat de la ea a fost că acolo unde există voinţă, există şi o cale. Nu contează unde te afli în viaţă, dacă ai voinţă, atunci vei obţine ceea ce ţi-ai propus. M-a învăţat ce înseamnă să nu renunţi, să fii dedicat, uneori să te sacrifici pentru alţii”, povesteşte Lahav. „Am mai învăţat un lucru extrem de important de la bunica mea, şi anume că oamenii inteligenţi nu trebuie să te pună la masă şi să îţi explice că 2+2=4, ei găsesc alte metode de a te educa. Ea mi-a spus că îmi dă bani de buzunar doar dacă stau cu ea de două ori pe săptămână, în timpul jocului de rummy, alături de prietenii ei, şi ţin scorul. Trebuia să ţin scorul în funcţie de numărul de cărţi jucate, numărul de cărţi puse pe masă, al optulea joc se dublează şi aşa mai departe - e destul de multă matematică în rummy. La finalul fiecărei seri stătea cu mine şi verifica toate calculele pe care eu le făcusem, toate înmulţirile, iar la fiecare greşeală găsită îmi lua din bani. Am învăţat astfel să fiu mai atent.”

CÂND A ÎMPLINIT 18 ANI, Tal Lahav a intrat în armata israeliană, acest stagiu fiind obligatoriu în Israel; a petrecut în armată patru ani. „La finalul perioadei din armată am primit o ofertă care avea să îmi schimbe viaţa”, povesteşte el. „Am avut oportunitatea de a studia în Statele Unite, primind o bursă la o facultate din Long Island, New York, unde aveam ocazia să joc şi fotbal.”

Şi aşa s-a trezit într-un avion către Statele Unite, fără familie şi fără prea mulţi bani în buzunar. A urmat cursurile Universităţii Adelphi, din New York, „unde eram în jur de 10.000 de studenţi. A fost o experienţă incredibilă, sistemul de învăţământ superior de acolo este unul care promovează atât studiul cât şi activităţile extracurriculare, voluntariatul şi în general implicarea în cât mai multe lucruri.”

El îşi aminteşte de o întâmplare din timpul facultăţii: „În primul semestru am urmat un curs de istorie, iar atunci când am depus prima lucrare scrisă profesorul mi-a dat un A- (echivalentul notei 9 în sistemul european - n.red.). I-am spus că meritam mai mult, dar mi-a răspuns că sunt străin şi că engleza mea nu e perfectă, la ce mă aşteptam? Momentul acela mi-a dat motivaţia necesară pentru a nu lua note mai mici de 10, de a fi întotdeauna perfect. Am terminat Universitatea cu summa cum laude (apreciere superlativă acordată la absolvire - n.red.), în anul 2006. Dacă aş putea să dau un sfat oamenilor care sunt astăzi studenţi, le-aş spune că e mai bine să termini cu o diplomă de contabil decât cu una generalistă, pentru că astfel vei avea bazele, fundamentele economice pentru a lucra oriunde. Asta este viziunea mea şi astăzi am ajuns CEO”, spune el râzând.

DUPĂ TERMINAREA STUDIILOR, Tal Lahav a avut de luat decizia dacă să se întoarcă sau nu în Israel. Şi-a amintit însă o altă lecţie primită de la bunica sa: „E mai bine să primeşti ştiri bune de departe, decât să primeşte ştiri rele de aproape”. Prin urmare, a acceptat o ofertă de muncă în SUA primită de la compania de consultanţă KPMG. „Primul salariu pe care l-am primit a fost de 42.000 de dolari, nu era un salariu rău pentru cineva care de-abia absolvise.”

A lucrat la KPMG Statele Unite aproape doi ani, până când guvernul american a decis să schimbe legea imigraţiei, ca urmare a atentatelor din 11 septembrie 2001. Astfel, autorităţile au limitat numărul celor care puteau trece de la vize pentru studenţi la vize pentru angajaţi; numărul aspiranţilor era mult mai mare decât numărul vizelor disponibile, aşa că americanii au decis să organizeze o loterie. „Eu am pierdut, desigur, şi nu vreau să mă refer acum la doamnele care au fi vrut să se căsătorească cu mine ca să pot rămâne acolo”, spune Lahav zâmbind.

„O să sar peste această parte. Am avut noroc însă: cei de la KPMG m-au apreciat şi au vrut să lucrez în continuare pentru ei, aşa că mi-au propus să mă trimită la un alt birou al lor timp de un an, până la următoarea loterie. După câteva zile, un partener de acolo a venit şi mi-a dat prezentat următoarele variante: Londra, Amsterdam sau Bucureşti. Şi le-am luat pe rând: la Londra era un birou foarte bun, cel mai atrăgător după New York, dar nu voiau să mă angajeze decât dacă semnam pe o perioadă de minimum trei ani. La Amsterdam ar fi durat săptămâni sau chiar luni să pot obţine viza de muncă. Şi a rămas Bucureşti; partenerul de aici spunea despre biroul local: «dinamic, flexibil, un loc unde poţi să te dezvolţi şi să promovezi acesta e locul pentru tine.»”

A început astfel să lucreze la KPMG România; a mai trecut un an, a venit o nouă loterie pentru Statele Unite, pe care a pierdut-o din nou. În cel de-al doilea an la sediul din Bucureşti a început însă criza, aşa că planurile sale de a se întoarce la biroul din New York au fost puse din nou în aşteptare. „Am început să mă obişnuiesc cu atmosfera de aici, începusem deja să-mi fac prieteni, iar compania mă aprecia, începuseră să realizeze ce pot oferi şi mi-au făcut o ofertă care m-a convins să rămân în România. Am văzut oportunităţile de aici, faptul că sunt mai aproape de familie şi că îmi plăceau oamenii de aici.”