Liderii africani au acceptat anul acesta să înfiinţeze cea mai mare zonă de liber schimb comercial a continentului, ce acoperă 26 de state, de la Cape Town (Africa de Sud) la Cairo (Egipt). Cele trei blocuri economice existente - Comunitatea de Dezvoltare a Africii Australe (SADC), Comunitatea Est-Africană (EAC) şi Piaţa Comună pentru Africa de Est şi de Sud (COMESA) - vor deveni o singură zonă de liber schimb, care va stimula ritmul de creştere a continentului şi va uşura schimbul de bunuri în rândul celor 600 de milioane de locuitori ai ţărilor membre.  

Pe de altă parte, problemele economice majore ale Kenyei au rămas în mare parte aceleaşi: economia predominant agrară, infrastructura precară şi exportul bazat pe materii prime ieftine, explică Iulia Pataki, ambasadorul României în Kenya şi reprezentant al UNEP în regiune.

Problemele legate de infrastructură, de lipsa industriei şi a educaţiei, dar şi problemele de securitate descriu nu numai Kenya, ci toată Africa. Ţări sărace, în care cea mai mare parte a familiilor trăiesc cu sub 1 dolar pe zi, unde sunt prea puţine şosele, dar există competiţie crescută în industria aviatică, unde educaţia primară costă, dar sunt prezente cele mai mari companii media din lume, definesc un continent al paradoxurilor. Însă vorbim despre ţări care, alături de cele asiatice, vor conduce creşterea economică a lumii în următoarele decenii, după cum arată cifrele şi estimările publicate de Banca Mondială şi de UN. Anul trecut, creşterea economică globală a fost de 2,6% (faţă de 2,4% în 2013), campioana creşterii economice fiind regiunea Asiei de Sud-Est (5,9%), urmată de Africa cu o creştere de 3,9%. Cifrele creşterii Africii au fost mai mici decât estimările iniţiale pe fondul scăderii brutale a preţurilor materiilor prime, care reprezintă principala sursă de venit a continentului, alături de remiterile muncitorilor plecaţi pe alte continente. Sunt 54 de ţări care au în comun nu numai aceste paradoxuri, dar şi modele economice similare: cele mai multe îşi formează PIB-ul din producţie agricolă şi din exporturi de materii prime sau de petrol (în cazul ţărilor care au rezerve), cele mai multe au rezerve impresionante de minerale, dar şi mână de lucru ieftină şi cele mai multe au nevoie de capital pentru dezvoltare, dar mai ales de oameni cu know-how care să conducă dezvoltarea.

„Timp de 20 de ani am acumulat know-how şi am învăţat să facem business şi diverse alte lucruri, aşa că putem vinde toate astea acolo. Cele mai multe ţări africane sunt la nivelul la care era România în anii 90. În Africa putem merge ca pe o piaţă unde putem duce cam orice şi trebuie să profităm pentru că este printre puţinele locuri din lume unde putem face asta. Dacă vrem să facem o investiţie în Germania, nu prea putem să ne aşteptăm să fim bine primiţi şi să avem şi facilităţi“, descrie Sorin Dumitrescu avantajele unei investiţii într-o ţară africană.

De fapt, Dumitrescu spune că abordarea Africii este strâns legată de prima impresie: „Atunci când ai pus piciorul în Africa, trebuie să stai foarte bine pe picioarele tale. Nu mă refer neapărat la resurse financiare sau politice, ci la un mod prin care să poţi, cumva, să impresionezi. Noi, europenii, ne-am schimbat mult modul de abordare şi citim oamenii după priviri sau după vestimentaţie. Africanii te intuiesc, iar dacă simt că eşti slab sau rău, nu îţi acordă încredere. Acesta este principalul dezavantaj; dacă reuşeşti să treci de el, găseşti numai avantaje. Desigur, mai e un dezavantaj că sistemele politice sunt instabile, dar asta e ceva specific ţărilor în creştere. Nu cred că a trecut cineva simultan prin creştere accelerată şi stabilitate“. În plus, mai sunt şi nişte particularităţi care pot îndepărta potenţialii investitori: „Africa a fost mult timp coşul de gunoi al lumii civilizate, iar oamenii de acolo au ştiut asta mereu şi le-a hrănit o furie împotriva tuturor. În plus, ei nici nu au putut să iasă de acolo, mereu fiind probleme cu vizele. Multe ţări din Africa au fost subjugate şi a fost luat din ele tot ce a fost bun, fiind ulterior lăsate în paragină. Teoretic, acum ar trebui să vină să construiască tot cei care au distrus. Avantajul nostru este că nu facem parte din categoria care a distrus, ci, dimpotrivă, suntem dintre cei care i-au ajutat, moştenirea comunistă fiind de aur în Africa, cât mai este. Uşor-uşor se uită. Oamenii însă au întipărită în minte relaţia cu România“, subliniază Radu Negulescu.

De fapt, care sunt avantajele şi dezavantajele unei încercări româneşti de a investi pe piaţa africană? Dezavantajele sunt legate în special de distanţă şi de securitate, rezumă Iulia Pataki, care stă de trei ani în Kenya ca ambasador al României şi care anterior a condus ambasada României în Irak: „Când spui Africa, ce vezi? Vezi boli, terorism, Boko Haram, regiune subdezvoltată şi nişte ţări foarte îndepărtate. Problema este că din România doar asta se vede. Dacă cineva merge acolo, vede şi boomul din IT, vede facilităţile pe care guvernele locale le dau investitorilor, miile de hectare care se pot concesiona pentru agricultură şi numeroasele oportunităţi de business, în special pe zona de tehnologie, industrie alimentară şi prelucrătoare“. 

Iulia Pataki admite că poate fi dificilă intrarea în Africa pentru cineva care nu cunoaşte piaţa şi îi pare rău că, cel puţin deocamdată, ambasadele României din Africa nu au reprezentanţe economice. „Eu am iniţiat numirea unor consuli onorifici, unul în Mombasa, unul în Uganda şi unul în Burundi, care să ne indice potenţialele zone de investiţii şi unde am putea atrage investitori români. Deocamdată însă, principala mea preocupare este să fiu în contact cu toţi românii care vin în Kenya, pentru a le aminti că sunt zone nesigure şi a le asigura securitatea“.  Şi mai este ceva: „Toate ţările dezvoltate au în Nairobi o comunitate de business solidă, bine conectată local. Comunitatea de români este foarte mică, sunt în general specialişti trimişi de multinaţionale (ingineri, directori de companii), dar poate fi mai mare şi poate face parte din creşterea economică a regiunii“, crede ambasadoarea.

Dar cel mai important avantaj pe care îl au românii pe pieţele africane este altul. „Când am fost să îmi prezint scrisorile de acreditare ca ambasador, eram cinci viitori ambasadori care aşteptam să intrăm. Când au auzit că este în sală reprezentantul României, am intrat prima. Pare un detaliu superficial, dar este un aspect important despre cum suntem văzuţi în Africa“, povesteşte Iulia Pataki. Ambasadoarea mai povesteşte despre un grup de absolvenţi ai universităţilor româneşti care formează un club select în Burundi: „Este o asociaţie de 250 de persoane, în care toată lumea vorbeşte română – dintre ei fac parte preşedintele parlamentului, vicepreşedintele senatului, preşedintele Clubului Rotary, economişti, primari, doctori, profesori, oameni care au învăţat în România şi care se întâlnesc lunar, împreună cu soţiile care sunt în mare parte românce, fac sarmale şi cântă cântece româneşti; când am fost eu la ei, au început să îmi cânte o piesă pop la modă, pe care eu nici nu o ştiam“.