În spatele înfierării străinilor pentru „furtul avuţiei naţionale" a stat un singur lucru, creşterea preţurilor terenurilor şi majorarea arendelor. „Lângă fermele mele a venit un german care se pare că are foarte mulţi bani, iar preţul terenurilor a ajuns şi la 8.000 de euro/hectar. Am intrat în licitaţii cu el pentru a arenda teren şi am oferit până la 1.500 de kilograme grâu/hectar anual şi el a oferit 1.600 de kilograme de grâu/hectar anual„, explică Dimitrie Muscă de la Curtici.

Pentru a-şi face loc într-o piaţă cu potenţial de creştere în viitor, noii jucători străini au înaintat oferte de achiziţie sau arendă peste cele ale latifundiarilor locali, iar strategia agresivă a generat imediat un sentiment general de frustrare.

Agricultorii români au simţit pentru prima dată semnele unei adevărate competiţii şi astfel s-a dat startul unei adevărate goane sălbatice pentru pământ.

Primii paşi în această cursă au fost făcuţi în urmă cu aproape un deceniu, primele pe listă fiind cele 300.000 de hectare ale statului administrate de Agenţia Domeniilor Statului. O parte dintre aceste ferme, cunoscute ca printre cele mai fertile din economie, cu terenuri comasate şi poziţionate strategic, au ajuns în portofoliul investitorilor români şi străini. Licitaţiile organizate de Agenţia Domeniilor Statului au fost o adevărată mină de aur având în vedere că acestea au fost adjudecate pentru „chirii fixe„ ce sunt acum la jumătate faţă de cele din piaţa liberă. Ceilalţi investitori au rămas să se lupte pentru parcelele de 1, 2 sau 3 hectare, să se lupte în hăţişul legislativ şi cu reticenţa micilor proprietari în încercarea de a pune la un loc piesele unui adevărat puzzle funciar pentru a comasa parcele de câteva sute sau mii de hectare astfel încât fermele lor să poată fi gestionate eficient.

POTENŢIAL VERSUS REALITATE.

Pe hârtie, agricultura locală îşi arată din primul moment un enorm potenţial de creştere: preţul terenurilor rămâne printre cele mai mici din UE, suprafaţa agricolă disponibilă este în primele zece ale blocului comunitar şi, deşi producţiile totale se află în prima parte a clasamentului, productivitatea medie este una dintre cele mai reduse. Mai mult, structura pieţei arată un univers în două viteze, o agricultură a fermelor extrem de mici şi o alta a exploataţiilor foarte mari.

Astfel, România are cea mai polarizată agricultură din UE cu numai 15% din teren exploatat în cadrul fermelor cuprinse între 5 şi 49 de hectare. Restul suprafeţei este împăr-ţit între fermele de până la 5 hectare, cu 30% din total, şi de exploataţiile de peste 50 de hectare, cu o pondere de 55%. Greutatea de numai 15% a fermelor cuprinse între 5 şi 49 de hectare este cea mai mică din Uniunea Europeană, în timp ce România are o pondere mai mare a fermelor de peste 50 de hectare decât Italia, Grecia sau Polonia.

Cu toate că datele pe hârtie arată la rece potenţialul de creştere din agricultura locală, piaţa terenurilor se deschide în faţa noilor investitori ca un adevărat labirint, fiind un segment total diferit faţă de cel imobiliar tradiţional.