Criza, creşterea TVA-ului de la 19 la 24% şi devalorizarea leului nu l-au ocolit. „În 2009, când m-am întors din Antarctica, după alte două luni petrecute în America de Sud, am avut un moment de cumpănă când am văzut nebunia de aici şi am tras frâna de mână“, spune el, referindu-se la faptul că a oprit livrarea către distribuitori, mulţi dintre ei datornici, şi s-a axat pe vânzarea în magazinele proprii. O altă decizie pe care a luat-o a fost să menţină preţurile la acelaşi nivel cu cele din 2008, scăzând astfel marja de profit din cauza devalorizării leului. Astfel, chiar dacă profitabilitatea a scăzut, volumul vânzărilor a înregistrat pe timp de criză creşteri de circa 20%.

Antreprenorul spune că în prezent cele mai vândute produse sunt hainele brandului Mammut, care generează 40% din vânzări, încălţările - ajunge să vândă anual circa 14.000 de perechi de bocanci - reprezentând 20% din vânzări, iar apoi urmează echipamentele de alpinism şi camping. Un motor important al afacerii sunt vânzările de pe site-ul Himalaya, unde, după doi ani de la lansare, sunt listate circa 70% din produsele disponibile în magazinele fizice şi care aduce vânzări lunare de aproximativ 70.000 de lei, în creştere cu 60% faţă de anul trecut. Totuşi, antreprenorul nu încurajează cumpărarea hainelor sau bocancilor de munte astfel, fiind lucruri care trebuie încercate la faţa locului.

80% dintre venituri sunt aduse însă de contractele cu instituţii ale statului şi companii, care au nevoie de echipamentele sale. A început cu contracte cu trupele speciale, către care furnizează echipament încă din perioada magazinului din Unirea, iar, în prezent, colaborează cu aproximativ 40 de instituţii şi companii, printre care firme de alpinism utilitar, Inspectoratul Special pentru Situaţii de Urgenţă, SMURD, Primăria Municipiului Bucureşti, Dunărea de Jos (care foloseşte echipamentele de camping ale antreprenorului în perioadele de urmărire a sturionilor, când dorm pe malul Dunării), Vodafone.

Se ocupă de contracte şi de magazine în cele câteva zile în care se află în ţară, iar în restul timpului se bazează pe cei 27 de angajaţi, mulţi dintre ei fiind alături de el de la începutul afacerii. Pe aceştia îi numeşte parteneri şi prieteni.

Alpinistul îşi fixează plecările cu un an înainte, direcţionând către acestea surplusul de profit de la magazin. David Neacşu nu îşi clasifică expediţiile în funcţie de gradul de dificultate, ci de stările pe care i le-au generat: cea mai palpitantă, cea mai liniştită, cea mai frumos colorată, cea mai frumos mirositoare. „Dacă ar fi să îmi rezum viaţa în scris, aş scrie trei cărţi despre mine: una despre expediţia în Papua-Noua Guinee, cea mai palpitantă, a doua despre expediţia în Antarctica în care, timp de o lună, mi-au tremurat picioarele de emoţie,  iar alta despre tot ce am făcut în viaţa mea, inclusiv expediţia pe Everest. Afacerea este o mică parte din viaţa mea, un mijloc prin care îmi îndeplinesc visele“, povesteşte antreprenorul. Şi, pentru că are multe de povestit, din 2008 a devenit şi vorbitor motivaţional în cadrul unor conferinţe ţinute de companii, în care îi învaţă pe oamenii de afaceri că nimic în lume, nici măcar construirea unui business, nu este imposibil dacă el a reuşit să urce pe Everest. O afacere se asemănă, din multe puncte de vedere, cu escaladarea unui munte, iar zicala „Nu vârful, ci drumul până acolo contează“ este, din punctul lui de vedere, cât se poate de poate de reală. Le-a spus oamenilor din companii precum Sanofi-Aventis, Regina Maria, Danone, Covalact, ING sau Nivea că, deşi nu şi-au atins încă Everestul, trebuie ca măcar să viseze la acesta.

Escaladarea pe Everest din urmă cu 11 ani, prima expediţie românească pe Everest, a fost cea care l-a marcat cel mai mult. „Niciunul din cei 14 români nu a păţit nimic grav, dar am reuşit să vorbesc despre aceasta abia la trei ani după.“ Una din cele mai palpitante expediţii a fost cea din Papua-Noua Guinee, din 2007, când el şi echipa sa au fost luaţi ostatici de către triburile de acolo: „Nu conta că suntem români, fiindcă eram albi, pe noi scria dolari“. În schimbul eliberării, papuaşii voiau de la ei 10.000 de dolari. Au negociat şi au reuşit să scape în cele din urmă cu plata a 1.600 de dolari, toţi banii pe care i-au avut în buzunar, apoi au trecut, nu fără probleme, prin teritoriul minei Grasberg, cea mai mare mină de exploatare de aur din lume, cu un diamentru de circa 170 de kilometri. „Lacul de exploatare avea o adâncime de 800 de metri, era plin de maşini cu roţile cât noi, ca în Kafka.“ Au reuşit să negocieze cu ambasada americană traversarea minei fără permis şi au reuşit astfel să evite întoarcerea prin tribul papuaş.

Expediţia din 2009 în Antarctica a fost cea mai dificilă, atât din punctul de vedere al pregătirii, cât şi financiar: 33.570 dolari a costat doar taxa expediţiei, iar pregătirea fizică a durat un an de zile. „Mi-au tremurat picioarele de emoţie şi, dacă aş mai avea banii ăştia, m-aş mai duce o dată.“ Costurile pentru expediţii variază în funcţie de zonele în care sunt făcute. Spre exemplu, pentru o expediţie în Alaska, unde merge anual şi a învăţat deja obiceiurile locului, plăteşte circa 2.000 de dolari, în care sunt incluse taxa de rezervaţie, plata şerpaşilor, a bucătarilor şi a mâncării. Expediţia de o lună în Tibet l-a costat aproximativ 3.000 de euro, iar cea din Noua Zeelandă, 4.000 de euro. În Peru, unde a ajuns pentru a 12-a oară, a cheltuit 1.500 de dolari. „Ştiam ce să mănânc, ştiam unde să dorm, ştiu limba şi mă pricep să negociez la sânge, totul duce la negociere. Oricum, ce fac eu costă mult mai puţin decât orice concediu făcut în general de oamenii de afaceri de aici.“