O părere similară are şi Ionel Blănculescu, fost preşedinte al AVAB şi ulterior AVAS: „Nu s-a privatizat nici destul, nici prea puţin, ci s-a privatizat prost, în defavoarea României; fără a generaliza, sunt şi poveşti de succes. Investitorii nu au fost atraşi în masă în procedura de privatizare din multe motive: istorice, geografice, geo-politice, de mentalitate a societăţii, de degringoladă, în diverse etape politice de după 1989, de neştiinţă în a şti ce să vinzi, când să vinzi, şi mai ales, cum să vinzi“.

Ionel Blănculescu observă că cea mai mare parte au avut ca destinaţie proiecte din domeniul imobiliar, însă, într-o proporţie infimă, unele au rămas în sectorul de producţie. El observă că, dacă despre fostele uzine ale României nu se prea mai poate discuta în prezent, situaţia este diferită pentru actualele entităţi industriale. „Capitalul străin, însă şi cel autohton sau mixt, au creat facilităţi foarte moderne în domeniul productiv, adaptate la cea mai înaltă tehnologie, cu investiţii majore, şi procesul continuă, chiar la niveluri nebănuit de înalte, aceasta fiind vestea bună.“

Blănculescu oferă ca argument comunicatele oficiale ale Institutului Naţional de Statistică, ce arătau că sectorul industrial, prin indicatorul creşterea producţiei industriale, contribuie capital la creşterea economică a României, trimestrul trecut fiind printre cele mai mari din Uniunea Europeană – PIB a crescut în primul trimestru din 2015 cu 4,3% faţă de aceeaşi perioadă a anului trecut, contribuţii semnificative având industria (+0,9%), cu o pondere de 21,1% la formarea PIB şi al cărei volum de activitate s-a majorat cu 4,2%. Nu toate fostele fabrici şi uzine au fost desfiinţate – unele dintre ele au fost relocate, iar altele îşi desfăşoară în continuare activitatea, iar o compensare a faptului că platformele din zone bune şi-au găsit alte destinaţii imobiliare este că fabricile construite după 1989 s-au mutat la periferie sau chiar în afara oraşului: spre exemplu, în sectorul doi al Capitalei există 4,5 hectare de teren industrial nou, potrivit Esop Consulting.

Dincolo de macroeconomie şi de optimism, oraşele româneşti au suprafeţe importante de terenuri construite cu „foste“ entităţi industriale. Nu le putem ignora şi nu putem să nu ne întrebăm când aspectul acestora va influenţa pozitiv aspectul oraşelor. Printre cele mai recente tendinţe în reconversia acestui tip de spaţiu este un curent popular în ţări precum Germania şi Olanda, din ce în ce mai vizibil şi pe piaţa locală: reconversia câtorva fabrici şi uzine în cele mai noi locuri de întâlnire ale locuitorilor oraşelor. Dacă în ţările vestice statul a iniţiat şi a încurajat aceste reconversii, în România acestea au pornit de la iniţiativa unor tineri antreprenori.

Virgil Horvat şi partenerii săi de afaceri sunt printre primii care au avut viziunea transformării fostei fabrici de şosete Apollo de pe strada 11 Iunie din Capitală într-un club, în 2007. L-au numit, simplu, „Fabrica“, gândindu-se la destinaţia anterioară a spaţiului. Horvat cunoaşte toată povestea locului: privatizarea, intrarea în faliment, vânzarea pe bucăţi, demolarea unei părţi pentru construcţia unor blocuri şi a unei clădiri de birouri, o hală de depozitare vândută la fier vechi, o parte luată de o bancă, mai multe spaţii deţinute de investitori greci. El şi asociaţii săi au început să folosească treptat suprafaţa de 2.700 de metri pătraţi închiriată de la grupul de investitori greci şi a construit o afacere care se apropie de un milion de euro.

Alexandra Mocanu a observat în urmă cu cinci ani câteva spaţii industriale vechi reconvertite într-o călătorie în Berlin, iar, la întoarcerea în Bucureşti, i-a spus asociatului său: „Hai să luăm şi noi un astfel de spaţiu“. Spaţiul a fost atelierul de filatură al fabricii Industria Bumbacului de pe Splaiul Independenţei. L-au numit „Atelierul de Producţie“, iar de un an se concentrează pe terasa Deschis Gastrobar de pe acoperişul fostei fabrici. Au investit 60.000 de euro în aceasta şi îşi amintesc amuzaţi despre cât de greu a fost să construiască acolo: „Eram emoţionaţi să vedem paleţii de cherestea de 2,5 tone urcaţi cu o macara bătrână făcută la Timişoara“. Iniţiativa lui Mocanu nu este singulară. În fosta fabrică de bumbac, un grup de tineri a încercat să ofere o semnificaţie similară cu cea istorică unei suprafeţe de 650 de metri pătraţi: în urma unei investiţii de aproximativ 120.000 de euro, au creat aici Nod makerspace, o platformă tehnologică destinată experimentării, prototipării şi execuţiei ideilor dintr-o multitudine de domenii (artă, design, arhitectură& urbanism, IT, inginerie).

Se adresează tuturor celor care se opresc în etapa teoretică a unui proiect din lipsă de spaţiu, unelte, know-how sau chiar mână de ajutor adecvată, potrivit reprezentanţilor platformei. În acest context, proiectul Nod a apărut din experienţa directă a membrilor fondatori (în număr de 22). Nucleul proiectului este format din arhitecţi, însă calitatea grupului este dată şi de numeroasele activităţi conexe în care au fost implicaţi (grafică şi industrie publicitară, construcţii, print, evenimente socio-culturale). „Pe scurt, Nod makerspace oferă spaţiu, unelte şi tehnologii de fabricaţie şi prototipare rapidă, o atmosferă uimitoare de lucru şi, mai ales, posibilitatea să faci ce îţi place în mijlocul unei comunităţi de oameni mânaţi de aceleaşi principii motivaţionale“, descriu reprezentanţii platformei activităţile din cadrul acesteia. Iar dacă marile firme au fost deschise să sponsorizeze un astfel de proiect, printre principalele dezavantaje pe care le observă sunt că legislaţia nu încurajează astfel de iniţiative: „structurile instituţionale sunt de multe ori rigide şi nu iau în calcul, de exemplu, că e extrem de greu să îndeplineşti normele care se aplică unei clădiri noi când amenajezi un spaţiu de o asemenea factură“.