Cum toate restaurantele închid la ora 21:00, străzile se umplu noaptea cu pop-up restaurants, respectiv căruţe trase de oameni pe care se gătesc preparate rapide cu multă grăsime şi mai mult ardei iute.

Instituţia gătitului, respectiv a mâncatului pe stradă ajunge la apogeu în Wangjing, zona originală, vizitată de localnici şi turişti şi cea organizată în apropiere de stat, cu standuri şi personal arborând roşul partidului într-un şir rigid şi cuminte.

Wangjing este însă the real deal, the food street în Beijing, locul unde se vând şerpi şi scorpioni pe băţ, pui de baltă şi viermi de mătase, frigărui de ouă fierte moale, deep fried minisandvişuri cu multă pâine şi puţin peşte, găluşte la abur sau prăjite pe plită, limbi de raţă, raci, melci şi mixturi bolborositoare, mooncakes hipercalorice, stele de mare prăjite, xiaolongbao, tăiţei cu urme de legume la wok şi sos de soia, stinky tofu (alt aliment cu parfum de şosete nespălat-murate, dar delicios la grill cu sos iute), deep fried mango and durian cakes (nu, nu miros urât, durian fiind un love it or hate it fruit al cărui miros de zemuri fetide de ghenă l-a pus pe lista alimentelor interzise în hoteluri sau autobuze; cu toate acestea, un mall din Singapore are designul exterior inspirat de acest rege al fructelor).

În Wangjing preţurile sunt mici, varietatea uluitoare, iar porţiile generoase, aşa că fie te limitezi la două-trei variante, fie cumperi din toate şi te simţi vinovat că mănânci puţin şi arunci mult (treaba cu datul de pomană nu pare să funcţioneze. Laptele de soia, total de diferit de al nostru, oferit unui cerşetor a ajuns pe caldarâm, căci se pare că îl interesa doar sticla, care reciclată e mai valoroasă decât conţinutul).

Mâncarea este într-adevăr diferită de ceea ce ştim noi de acasă; nu neapărat mai iute sau mai condimentată, ci poate mai complexă şi mai neglijentă în înfăţişare. O masă la restaurant arată ca una de familie duminica: doldora de farfurii gemând de mâncare cu sos, zeamă, bucăţi tăiate şi aranjate fără simţ artistic. 

Cam aşa cum este China: plină de avântul de a copia deocamdată fondul fără formă.

La cinci luni de la întoarcere am în continuare mixed feelings când vine vorba despre China; mă gândesc la povestea patului lui Procust şi mă întreb dacă nu cumva China a fost un tâlhar care m-a ademenit cu istoria şi civilizaţia ei veche şi bogată sau am fost eu un Procust modern care a schingiuit-o în încercarea de a o închide într-un sertar preexistent, cu o etichetă convenţională.