Oraşul Interzis pe care mi-l aminteam din filmul lui Bertolucci însemna culoare lungi din lemn roşu brodat minuţios, draperii maiestuoase în nuanţe de auriu interzis plebei, un împărat mic mergând cu umerii lăsaţi. Ceea ce am vizitat împreună cu o sută de mii de turişti chinezi veniţi în grup organizat a fost un complex arhitectural imens construit între 1406 şi1420, format din 980 de clădiri de lemn aşezate pe 720.000 mp; clădiri mari, golaşe, în curţi imense, frumos pavate şi străjuite de ţestoase, lei şi phoenicşi din bronz. Interioare modeste cu piese de mobilier puţine şi relativ sărăcăcioase comparat cu aşteptări nerealiste, alimentate de poveşti despre o civilizaţie chineză cu mult mai dezvoltată.

Poveşti interesante ascund cu siguranţă templele şi palatele numite Holul Armoniei Moderate şi Holul Armoniei Absolute, Templul Cunoaşterii Dobândite, Palatul Liniştii şi altele similare, clădiri cu funcţii singulare cum ar fi aceea în care împăratul închina rugăciuni pentru venirea ploii.

Se mai vizitează Palatul de Vară, Templul Raiului şi alte temple, între care cel mai populat cu turişti străini este de departe Silk Market. Contrar aşteptării create de nume, piaţa este un mall ce se întinde pe câteva etaje ale unei clădiri de beton altfel anonime.

Etaje partiţionate în sute de magazine sumar amenajate dar doldora de marfă; un fel de Prisma anilor 2000. La parter haine copiate prost, la subsol poşete şi pantofi contrafăcuţi din plastic, la ultimele etaje magazine de perle. Între se găseşte etajul suvenirurilor şi cele ale croitorilor. Magazine de stofe şi mătase pline ochi de turişti în căutarea chilipirului chinezesc – costume la comandă ce nu depăşesc 200 euro şi, să-i dăm Cezarului ce-i aparţine, surprinzător de bine realizate.

Peste tot, pe scara rulantă, între standuri, pe pereţi, postere care proferă autenticitatea mărfii vândute şi manierele impecabile ale vânzătorilor care aici vorbesc engleza tare, sunt agresivi, se târguie cu neruşinare şi ţipă după tine chemându-te înapoi în magazin ca să continui negocierea – preţul final fiind 20% din cel iniţial, pentru cunoscători.

Am lăsat în urmă Beijingul nu cu bucurie, dar cu uşurare şi o uşoară, neplăcută senzaţie de sărăcie în experienţe; un fel de pom lăudat care nici gastronomic nu a împlinit goluri şi aşteptări, nici chiar Black Sesame Kitchen, şcoala de gătit înfiinţată de Jen Lin Liu şi autoarea cărţii On the Nood Road, achiziţionată premonitoriu de la Viena anul trecut. Black Sesame face senzaţie printre consumatorii TripAdvisor, unde este notat ca fiind cel mai bun restaurant din Beijing, deşi este o şcoală de gătit care organizează şi cine private, pentru 10-12 persoane.

Ghinionul a făcut ca, în perioada vizitei, şcoala să fie închisă din cauza unei neînţelegeri cu proprietarul spaţiului (se întâmplă şi la ei); până la găsirea unui spaţiu propriu se limitau la organizarea unor cine private, unde după un schimb de e-mailuri şi cu mult noroc au agreat să includă o masă în plus. A fost o ocazie excelentă pentru a vizita un cartier rezidenţial vechi obişnuit, fără zgârie-nori, cu oameni mici în locuinţe mici, cu bani puţini şi vise la fel.

Cina în sine, într-un mic hotel stăpânit de o siameză sălbatică ce avea să le devină spaţiu permanent, nu a strălucit decât prin cantitate. Pe o terasă frumos luminată cu vedere la frumoasa ţiglă chineză de pe acoperişurile vecine au defilat opt preparate relativ banale, bine executate, dintre care s-a distins un pui kung pao ponderat-picant şi o îngheţată de susan alb dezamăgitoare. Marea calitate a meniului consta probabil în modul subtil şi deloc periculos în care se împrietenesc turiştii cu bucătăria chineză. 

La Shanghai am ajuns cu trenul de mare viteză; circa 2.000 de kilometri în circa cinci ore confortabil şi facil, la polul opus al felului în care poate achiziţiona un bilet de tren un străin. Faptul că îţi trebuie paşaport nu este o problemă; zecile de ghişee cu sute de persoane la cozi paralele din care doar una este cea corectă pot fi o problemă când eşti în imposibilitatea de a o identifica pentru că totul şi toate vorbesc chineza, cu excepţia uneia, unde afişajul electronic stă doar câteva clipiri de secundă pe varianta engleză.

După Beijingul aglomerat, zgomotos, murdar şi puţin politicos, Shanghai apare ca aglomerat, frumos şi imens. Oraş cu două aeroporturi şi unde drumul de la gară în centru durează o oră cu metroul, se dezvăluie pe niveluri, straturi – case vechi, temple aurite luminate divin noaptea, hoteluri şi clădiri de birouri până la cer în spate.

Arhitectura este complet diferită, iar plimbarea este obligatorie pe The Bund, cum e denumită promenada de pe malul râului Huangpu. Partea frumoasă nu este însă spre zona Pudong  - salba de clădiri noi, cu reclame şi proiecţii luminoase (Hong Kong oferă un spectacol de lumini pe muzică, peste ape mai interesant), ci mai degrabă peste şosea, unde hoteluri cu greutate precum Waldorf Astoria, The Peninsula şi Hyatt ocupă clădiri monumentale, cu arhitectură de început de secol XX construite de companii americane, canadiene şi europene.

Oraşul vechi străjuit de imense porţi chinezeşti ca o enclavă are clădiri tradiţionale ce vând ceai, mătase, antichizate şi multe suveniruri made in China la propriu şi la figurat. Mulţi străini la costum împânzesc hotelurile şi restaurantele; este un oraş cosmopolit şi plin de business din afară. În definitiv, fabricile BMW sunt un exemplu în acest sens.