Evident, nu a fost vorba despre un destin implacabil, intrucat si statele respective pot fi invinovatite pentru evolutia lor (de altfel, acronimul PIIGS nu e un alint), dar situatia in prezent sta in acest fel: economia germana afiseaza ritmuri de crestere superioare zonei euro si Statelor Unite (3,4% in 2011, fata de 1,6% pentru UE si 2,5% estimat pentru SUA) si deficite mai scazute (3,3% in 2011, fata de 6,4% in UE si 9,1% in SUA), ceea ce face ca distanta care o separa de restul colegilor de club sa fie tot mai greu de recuperat.

Statele din UE cu probleme au dezavantajul ca folosesc aceeasi moneda ca si economia germana, deci nu-si pot devaloriza moneda ca sa recupereze decalajul. In plus, deprecierea euro in raport cu dolarul si alte valute, din cauza crizei datoriilor, nu face decat sa ajute exporturile Germaniei, ajunsa acum un fel de China a Europei. Populatia in scadere si imbatranita din Germania face ca si cererea interna sa aiba ritmuri de crestere nesemnificative, de 1-3% anual; produsul economiei germane este insa exportat intr-o masura tot mai mare, care din 2005 pana acum a ajuns la circa 40% din PIB, generand al doilea excedent bugetar din lume dupa cel al Chinei, de circa 5% din PIB. In mai 2011 Germania a avut un excedent de 12,8 miliarde de euro, in principal din relatiile comerciale cu statele BRIC - Brazilia, Rusia, India si China (plus 25% fata de anul trecut) - si cu UE (crestere de 16%). Modelul economic german, desi de succes pentru Berlin, dezavantajeaza net statele din zona euro si chiar partenerii puternici traditionali, cum este Franta.

Actualul director al FMI Christine Lagarde a avut o atitudine chiar belicoasa la adresa omologului german cu prilejul summitului G20 din noiembrie 2010, pe cand era ministrul de finante al Frantei, cerand Berlinului sa faca eforturi pentru stimularea cererii interne, ca sa mai scada din excedentul comercial. Washingtonul a avut aceeasi pozitie si chiar a propus plafonarea variatiilor balantei comerciale (deficit/surplus) la 4% din PIB pentru toate statele din G20. Solicitarea lui Lagarde nu era noua; si predecesorul ei, Dominique Strauss-Kahn, a militat pentru echilibrarea balantei comerciale germane la presiunea Statelor Unite, confruntate cu cele mai mari deficite din lume, in principal din relatia cu China, Japonia si Germania.

Povestea de succes a Germaniei are insa si o parte mai putin placuta: economia sa este foarte expusa oricaror turbulente in economia mondiala, fiind partener comercial important pentru toate zonele importante ale acesteia. Astfel, cresterea plafonului de indatorare pentru SUA sau o noua faza a programului de stimulare financiara cantitativa a economiei americane (QE3, dupa incheierea in iulie a fazei precedente, QE2), ar putea genera o noua crestere a inflatiei la nivel mondial, ceea ce n-ar fi deloc prielnic pentru Berlin.

In plus, Comisia Europeana a transmis si ea semnale repetate ca supravegheaza cu atentie excedentul comercial german, privit ca una dintre cauzele instabilitatilor din zona euro, si a cerut o coordonare sporita intre statele membre chiar si in zona comertului exterior. In conditiile in care pietele par sa nu mai aiba rabdare cu cei care au acumulat datorii (inclusiv ca efect al deficitelor comerciale cronice), nici pozitia Germaniei nu se vede prea bine, intrucat alternativele care-i stau in fata pe termen mediu sunt ingrijoratoare: fie va fi nevoita sa plateasca mai mult pentru salvarea colegilor de club european din ghearele pietelor, diminuandu-si astfel competitivitatea si poate chiar ajungand ea insasi sa se indatoreze pentru altii, fie va fi silita - la presiunea clubului european, dar si a Washingtonului - sa-si regandeasca filozofia economica axata pe exporturi ca unic motor de crestere, ceea ce iarasi ar avea efecte negative asupra competitivitatii.