Sub pretextul ca propunerea de limitare a suveranitatii nationale a tarilor cu probleme protejeaza integritatea Uniunii Europene, Schäuble sustine ca statele indatorate excesiv nu ar trebui penalizate cu eliminarea din zona euro (masura care, dupa unele analize, le-ar favoriza, dandu-le libertatea de a jongla cu cursul propriei monede pentru a-si rascumpara mai usor datoriile), ci, dimpotriva, trebuie sa fie impinse cat mai in fata in procesul de integrare fiscala si bugetara a statelor UE, pentru care Germania si Franta militeaza de mai multa vreme.

Printr-o astfel de solutie si-ar rezolva si Germania, intre altele, o aporie juridica: principiile constitutionale de la Berlin spun ca parlamentul decide cu privire la felul cum sunt cheltuite sumele din bugetul federal, insa parlamentarii germani nu mai au niciun control asupra fondurilor pe care bugetul le va transfera spre salvarea Greciei. Pare o chichita avocateasca, dar intr-o campanie electorala in plina desfasurare, astfel de chichite starnesc si pasiuni si votanti, pentru ca administratia Merkel nu poate spune public ca acordul recent incheiat pentru salvarea Greciei de fapt nu este decat un paleativ care lasa problemele nerezolvate: in virtutea noului program de finantare a Greciei, datoria publica elena va scadea in prima instanta cu 26 de miliarde de euro, adica 11,6% din PIB; dar dupa ce o intortocheata "masura de imbunatatire a creditului", in valoare de 35 de miliarde de euro, va fi pusa in aplicare pentru a pastra ratingul maxim AAA al obligatiunilor ce vor fi scoase pe piata pentru salvarea Atenei, datoria totala greceasca va urca. Citigroup a calculat ca aceasta va creste cu circa 9 miliarde de euro, pastrandu-se si anul viitor in jurul a 160% din PIB.

La acestea se adauga si componenta de panica pe care summitul din 21 iulie al celor 27 de state membre ale UE a introdus-o in modul cum pietele se raporteaza la un stat care vrea sa-si rostogoleasca o anumita parte dintr-o datorie: punand creditorii privati sa suporte - voluntar in teorie - o parte din falimentul nedeclarat al Greciei, se pregateste terenul pentru cresteri abrupte de dobanzi in cazul oricaror alte state. Mecanismul logic este urmatorul: atunci cand un stat (sa zicem, Italia) va vrea sa se imprumute ca sa-si plateasca o parte din datoriile scadente, dar economia sa nu-i permite, in mod previzibil, sa returneze la timp noul credit, dobanzile pe care pietele i le vor cere vor urca abrupt, pentru ca vor include si riscul ca, teoretic, UE sa le ceara din nou creditorilor privati sa suporte o parte din pierderile asociate unei eventuale incapacitati de plata pentru datoria italiana.

Pentru Angela Merkel, aruncarea unei parti din povara restructurarii datoriilor Greciei in spatele creditorilor privati, intre care bancile si companiile de asigurari germane si franceze detin partea leului, a fost cruciala tocmai in perspectiva cursei electorale interne. Un sondaj de la jumatatea lunii trecute arata ca 61% dintre germani se opun oricarei forme de usurare a poverii pentru greci, iar 56% sustin ca de cand au adoptat euro in defavoarea marcii observa numai dezavantaje. Ar fi o situatie cu adevarat inflamabila, daca nu ar fi falsa in fond.

E adevarat, perceptia publica a germanilor despre apartenenta la zona euro este in parte negativa, dar aceasta se fundamenteaza, spun analistii, doar pe o fata a problemei, anume necazurile pe care le-au adus economiile periferice, care au silit Berlinul sa bage mana adanc in buzunar de mai multe ori pana acum. Cealalta fata, pe care politicienii germani se feresc sa o aduca in discutie, este ca Germania a fost si este beneficiarul net al decalajelor de competitivitate ale zonei euro si al Uniunii Europene ca proiect in ansamblu. Astfel ca, oricat a alocat guvernul de la Berlin pentru pachetele de salvare financiara ale statelor din periferie, economia tarii este tot pe plus, iar anii in care economiile sudului s-au afundat in datorii sunt exact anii in care economia Germaniei, proportional, s-a ridicat.

Acest aparent paradox decurge din aranjamentul institutional al Uniunii Europene: ca si intr-un stat obisnuit, si in UE exista zone cu o productivitate mai ridicata si altele cu una mai scazuta. Daca la nivel statal exista de obicei un transfer de fonduri dinspre zonele bogate spre cele sarace (in ciuda protestelor celor dintai) prin filozofia bugetara nationala, in UE mecanismul functioneaza aproximativ la fel, insa nu prin aranjamente oficiale si acceptate in comun, ci doar ca urmare a mecanismelor de piata interna. Germania a intrat in Uniune cu un nivel de competitivitate care a crescut mai accelerat pe masura ce au fost acceptati noi membri, cu economii mai putin pregatite si care au ramas din ce in ce mai in urma.