Un purtător de cuvânt al CE în domeniul protejării climei şi energiei, Anna-Kaisa Itkonen, a declarat la rândul său că executivul UE nu dispune de un cadru legal pentru a compensa Bulgaria, în urma anulării de către Rusia a construcţiei South Stream.

Povestea a început la Baku, în anii ’90, când Statele Unite au decis să atace dominaţia Rusiei în Asia Centrală şi Caucaz, prin susţinerea construcţiei unor conducte independente de petrol şi gaze din fostele republici sovietice către Occident. Ideea era să prezinte acestor state măsura independenţei lor economice şi politice faţă de Moscova.

În 2006, prima conductă petrolieră, de 1.800 de kilometri, a fost deschisă din Baku, Azerbaidjan, către Mediterana. Proiectul gazoductului Nabucco ar fi trebuit să conecteze Asia Centrală, pornind din Turkmenistan, către Turcia şi Europa. Nu a trecut mult până când Statele Unite au înţeles că Turkmenistanul nu vrea să îşi livreze gazele pe sub Marea Caspică, indiferent care ar fi conducta. Riscurile de a nemulţumi Rusia ar fi fost prea mari. Astfel, la mijlocul anilor 2000, Washingtonul a modificat brusc traseul Nabucco, care ar fi urmat să pornească nu din Asia Centrală ci din Caucaz, din Baku, iar obiectivul ar fi fost nu independenţa mai mare a Asiei Centrale, ci securitatea energetică a Europei. Necesitatea asigurării securităţii energetice a devenit mai importantă ca oricând după ce Rusia a oprit livrările de gaze în 2006, în timpul disputei cu Ucraina privind preţul gazelor. Alte două astfel de sistări ale livrărilor au avut loc în următorii trei ani.

În 2007, Putin a anunţat proiectul South Stream, care ar fi urmat să servească în mare aceiaşi clienţi ca şi Nabucoo, devenind evident că numai unul dintre cele două gazoducte va fi construit.

Aşa a început războiul conductelor, probabil primul astfel de conflict din istorie. În mare parte a fost o luptă diplomatică, iar Putin însuşi a condus ostilităţile, din partea Rusiei. Liderul rus a călătorit de-a lungul Europei alături de protejaţii săi, câştigând cu mare succes parteneri pentru South Stream. Dintre companii, s-au alăturat proiectului gigantul german din industria chimică BASF, compania franceză EDF şi Eni din Italia. Serbia a devenit o susţinătoare înfocată a South Stream, ca şi Bulgaria şi Ungaria. În decembrie 2012, ţările aliate au organizat o ceremonie în sudul Rusiei, cu montarea simbolică a unui prim element al conductei.

Statele Unite au făcut concomitent campanie pentru Nabucco, prin intermediul diplomaţilor săi. Spre deosebire de South Stream, care ar fi transportat gaze extrase de grupul rus Gazprom, Nabucoo avea nevoie să atragă furnizori, care s-au dovedit greu de convins. Situaţia s-a înrăutăţit odată cu dezvoltarea exploatării gazelor de şist, care a făcut ca lumea să fie inundată de gaze. Europa este încă dependentă de gazele ruseşti, dar a început să primească şi gaze lichefiate din Qatar.

În aceste condiţii, Nabucco a început să arate ca o conductă fără cauză. În iunie 2013, Nabucco a sucombat, când producătorii de gaze din Azerbaidjan, ultima speranţă a proiectului, au decis să nu livreze gaze pentru această conductă. Nabucco a fost declarat mort.

Lupta nu s-a încheiat însă. Motivul original al South Stream, să învingă Nabucco, a dispărut, dar Putin a continuat. La jumătatea lui noiembrie, Ungaria a anunţat că va începe construcţia tronsonului South Stream de pe teritoriul său în 2015, cu obiectivul ca lucrările la gazoduct să se încheie în doi ani.

După invazia Rusiei în Ucraina, Uniunea Europeană în sfârşit a adoptat o poziţie fermă împotriva Rusiei şi a presat statele membre să nu mai susţină South Stream.

Putin şi-a recunoscut înfrângerea şi chiar dacă a părut că mai are un as în mânecă, noul parteneriat pentru o conductă de gaze către Turcia, anunţul a fost lipsit de mare pompă. Noua conductă nu are nume, o lungime sau un preţ stabilit. Primul război mondial al conductelor s-a încheiat până la urmă fără învingători.