NASA a început din nou să folosească acest mijloc simplu de comunicare în următoarele misiuni marţiene, două  rovere, Spirit şi Opportunity, care au ajuns pe planeta roşie în 2004. Pentru aterizarea lui Spirit, doamna Finley s-a dus la observatorul Goldstone din California, parte a reţelei Deep Space, pentru a procesa tonurile trimise de rover în timp ce acesta făcea salturi pe suprafaţa planetei protejat de un cocon de baloane (pe atunci inginerii nu aveau încredere în internet pentru a transmite semnalele centrului de control al misiunii).

În ultimele clipe ale aterizării, tonurile au dispărut. „Multă lume a stat îngrijorată timp de un sfert de oră“, spune doamna Finley. Dar ea nu‑şi făcea griji. „Văzusem salturile. Ştiam că a aterizat cu bine.“

Inginerii luaseră în calcul schimbările de frecvenţă cauzate de modificarea vitezei navei spaţiale în coborâre. Îşi închipuiseră că odată ajuns la sol, emiţătorul de pe Spirit va trimite înapoi un semnal ferm. Însă frecvenţele se schimbau pe măsură ce emiţătorul se încălzea. „L-am găsit în cele din urmă. Era acolo“, spune inginerul. Până acum tonurile par să aducă noroc. Toate misiunile care le-au folosit au avut succes, explică doamna Finley.

În cea mai mare parte a carierei sale, doamna Finley a fost clasificată ca inginer, ceva de care este mândră. Însă o revizuire mai amplă, din 2008, a posturilor şi salariilor din laborator a modificat statutul locului ei de muncă. „Am reproiectat întreaga structură a salariilor şi au fost revizuite toate disciplinele pentru a descrie mai precis atribuţiile şi responsabilităţile angajaţilor“, explică Veronica McGregor, purtător de cuvânt al laboratorului.

Într-un document explicativ, conducerea laboratorului făcea clar că „este nevoie de o diplomă care să ateste patru ani de pregătire la facultate ca inginer, ca cercetător sau în domenii tehnice similare pentru a fi considerat inginer“. Cum doamna Finley nu şi-a finalizat studiile cu o diplomă, a fost clasificată ca specialist în inginerie, o poziţie plătită la oră. Salariul ei nu s-a schimbat, dar schimbarea în sine o irită pe doamna Finley. Ea trebuie să-şi ponteze venirea la lucru în fiecare zi, pauza de masă şi ora la care pleacă acasă. „Este o retrogradare. Nimeni nu vrea o retrogradare. Vrem să fim trataţi în funcţie de merit. Însă este adevărat, nu am o diplomă“, spune ea senină.

„Cred că sunt oarecum deşteaptă. Poate. Am urât şcoala. Mie îmi place să muncesc.“

Juno a ajuns pe orbita lui Jupiter, iar antena cea mare a navei spaţiale este îndreptată spre Pământ. Nu vor mai fi trimise tonuri simple, ci informaţii complexe despre interiorul planetei în timpul dansului de 20 de luni. Doamna Finley se va întoarce la munca normală şi nu are planuri de pensionare. Speră să fie din nou la post când următorul rover va ateriza pe Marte, în 2021, şi îşi va transmite tonurile.

Sammy Kayali, promoţia 1987 a universităţii A&M din Texas, unde s-a specializat ca inginer electrician, este directorul pe probleme de conformitate a materialelor al misiunii Juno, la acelaşi Jet Propulsion Laboratory. Pentru el, ultimele zile au fost deosebit de intense, punctul culminant al unei munci de aproape zece ani.

„Cei mai mulţi dintre noi lucrăm de foarte mult timp la acest proiect. Am lansat nava spaţială în 2011 şi acesteia i-au trebuit cinci ani să ajungă acolo. Dar munca a început cu cinci ani înainte de lansare“, explică Kayali publicaţiei universităţii sale.

Rolul lui Kayali a fost de a se asigura, prin analize şi teste, că toate componentele şi materialele navei spaţiale îndeplinesc cerinţele misiunii şi nu aduc riscuri în plus. Este un rol importat pentru toate misiunile spaţiale, dar deosebit de important în cazul lui Juno. Evident, Juno este foarte departe de Pământ, aşa că drumul a fost lung. Semnalele radio ale navei au nevoie de 48 de minute pentru a ajunge la centrul misiunii. Dacă ceva din sistem nu merge cum trebuie, nimeni de pe Pământ nu poate face nimic.