Când cei mai mulţi dintre noi ne uităm la o bancnotă, nu vedem neapărat un obiect; vedem un soi de magie: ceva care reprezintă noroc, muncă şi chiar destinul. Sau, din alt punct de vedere, vedem ceva atât de complicat realizat încât falsificarea banilor pare ceva imposibil. Dar Frank Bourassa văzut altceva: el a înţeles că tipărirea banilor e un proces eminamente tehnologic şi realizat de oameni - aşadar, poate fi copiat.

Falsificatorii de meserie nu cheltuie ei banii, ci mai degrabă vând bancnotele en-gros pentru o anumită sumă, în general 30 de cenţi la dolar. Aşa că Bourassa a făcut un calcul simplu: dacă o să depună tot acest efort de a falsifica banii, atunci trebuie să printeze suficient o singură dată pentru a-şi asigura o viaţă liniştită - rezultatul a fost că e nevoie de aproximativ 200 de milioane de dolari. Trebuie notat că ideea de a tipări o astfel de sumă, chiar şi în cazul unor falsificatori de meserie, este nebunie curată.

Dar Bourassa a mers înainte cu planul său, mai întâi schiţând o listă de „bune practici“: „niciodată să nu cheltui tu din bani“, a explicat bărbatul. „Trebuie să fii cât mai departe de locul în care aceştia intră pe piaţă. De aceea nu trebuie să îi vinzi cuiva care i-ar putea cheltui local - cele mai bune pieţe, pentru mine, ar fi fost Europa sau Asia. Şi mai e ceva important: trebuie să rezişti tentaţiei de a tipări bancnote mari. Printează hârtii de 20 de dolari. Toată lumea se uită cu atenţie la o hârtie de 100 de dolari, dar nimeni nu mai dă atenţie uneia de 20. În cele din urmă, nu te zgârci la materiale. Cei mai mulţi falsificatori folosesc imprimante luate de la magazinul de la colţ şi apoi se miră că au fost prinşi; dacă vrei să faci ceva serios, atunci îţi trebuie echipament de calitate.“

Poţi să falsifici bani la o imprimantă de 50 de dolari? Sigur, dacă vrei să fii arestat a doua zi, spune Bourassa. „Majoritatea elementelor de securitate sunt acolo pentru a opri tâmpiţii care au impresia că pot să facă asta. Am ştiut că pentru a avea succes bancnotele mele trebuie să fie perfecte, aproape identice cu cele reale.“ A luat teancurile de hârtie aduse de şofer din portul din Montreal şi le-a ascuns într-un hambar închiriat de la un fermier. În hambar, el organizase o adevărată tipografie, plătită din banii obţinuţi din traficul de marijuana. 

El cheltuise 125.000 de dolari pe o imprimantă offset Heidelberg, 24.000 de dolari pe o alta, două prese pentru embosare şi aplicarea culorilor, un tăietor de hârtie industrial, maşini de numărat banii, aparate de legat banii, 20 de imprimante cu cerneală pentru seriile numerice şi multe alte lucruri. Nota de plată se ridicase la 300.000 de dolari, dar principala provocare fusese obţinerea hârtiei.

Şi asta pentru că hârtia pe care se tipăresc banii are o compoziţie specială: 75% bumbac şi 25% pânză. Pare o formulă simplă, dar este atât de bine cunoscută încât un simplu telefon la o fabrica de hârtie pentru a face o comandă declanşează alarme la toate serviciile secrete. Şi chiar dacă ar fi putut obţine hârtia, ştia că trebuie să mai adauge multe elemente de securitate pentru a o duce la stadiul final: faţa lui Andrew Jackson embosată (principalul watermark), banda de securitate, fibrele albastre şi aşa mai departe.

În toamna lui 2008, Frank Bourassa a început să ia legătura cu diverse fabrici din Europa şi Asia sub numele de Thomas Moore, presupus angajat al unei companii din Quebec. El spunea că are o comandă specială din partea unui client, un tip anumit de hârtie, cu bumbac şi pânză – „cum e hârtia pentru bani, adică?“. Când primea acest răspuns, Bourassa mai tăia o fabrică de pe listă şi se îndrepta către următoarea.

Căutarea sa s-a încheiat în ianuarie 2009 în Elveţia, la o companie numită Artoz; el a corespondat cu cei de acolo luni de zile, convingându-i să adauge element după element până la obţinerea hârtiei de care avea nevoie. Şi chiar dacă aceştia acceptaseră să emboseze până şi watermarkul cu Andrew Jackson, avea nevoie de o companie care să realizeze matriţele cu chipul preşedintelui american. Soluţia a venit din Germania, de la o companie din Duren, care a răspuns prompt solicitării. „A fost chiar simplu să îi conving“, povesteşte el. „Pentru un american, Andrew Jackson e un fost preşedinte, îl recunoşti imediat; pentru un german, e doar faţa unui tip oarecare. Cine naiba e? Habar n-au avut.“