Când Ahmetov l-a chemat pe Manafort, în 2005, candidatul său suferise o înfrângere zdrobitoare. Ianukovici candidase pentru preşedinţia Ucrainei, o campanie care a implicat fraudă masivă şi o posibilă otrăvire a unui opozant. Încercarea s-a brutală s-a sfârşit cu un protest masiv contra lui. Protestele, cunoscute ca „Revoluţia Portocalie“, au reprezentat o doză de speranţă că Ucraina se poate desprinde de trecut şi poate deveni o democraţie europeană. Revoluţia ar fi distrus cariera lui Ianukovici. Ucraineanul părea un caz fără speranţă. „Un golan cleptocrat, un porc care nu accepta să fie machiat“, aşa îl descrie un consultant american care a lucrat în Ucraina.

Însă Manafort a văzut speranţă, dar şi un cec gras. În pofida stilului sovietic al lui Ianukovici, Manafort a găsit în ucrainean un lut politic bun, care poate fi modelat. „A văzut talent necizelat acolo unde alţii n-au văzut nimic şi l-a modelat într-un mod genial“, a afirmat un fost oficial al Departamentului de Stat. Manafort a început prin a-i da lui Ianukovici o nouă imagine: costume bine croite, cămăşi şi cravate asortate şi o tunsoare care-i îmblânzeşte figura.

Manafort l-a învăţat cum să salute mulţimea, să nu vorbească fără să se pregătească înainte, cum să imite empatia atunci când ascultă poveştile alegătorilor – aşa cum fac republicanii.

Cu ajutorul unei echipe de cercetare a pieţei aduse de el la Kiev, Manafort a aflat că speranţa Revoluţiei Portocalii s-a tranformat în frustrare din cauza incompetenţei guvernului.

Aşa că Manafort i-a croit o nouă imagine lui Ianukovici – o nuanţă, nu neapărat plăcută, dar persistentă, de om întreprinzător, un antidot pentru revoluţionarii portocalii lipsiţi de noroc. Oamenii credeau că atunci când Ianukovici a fost premier, a existat o oarecare ordine. „Pe firul acesta au mers“, explică Brian Mefford, un consultant din Ucraina.

În acelaşi timp, Manafort a înţeles cum să accentueze şi să exploateze diviziunile din electoratul ucrainean. S-a ocupat de strategia lui Reagan din sudul Statelor Unite; a înţeles puterea polarizării culturale. Sondajele sale au arătat că Ianukovici şi-ar fi putut consolida baza electorală exploatând frustrările care ardeau mocnit.

Deşi erau puţine dovezi că statul îi discrimina pe vorbitorii de limbă rusă, el şi-a încurajat candidatul să insiste pe abuzuri imaginare. L-a îndemnat, de asemenea, să vorbească furios contra NATO, ceea ce acesta a şi făcut, condamnând operaţiunile comune ale alianţei nord-atlantice cu armata ucraineană din Crimeea.

Când ambasadorul american William Taylor a venit la Kiev în 2006, l-a convocat pe Manafort la el în birou. Manafort ar fi trebuit să devină o legătură a birourilor ambasadorilor americani cu Ucraina, canalul principal de acces al guvernului SUA la Ianukovici şi la tabăra prorusă. După cum a spus Taylor unui grup de activişti americani pentru democraţie, el i-a cerut lui Manafort să domolească criticile lui Ianukovici la adresa manevrelor NATO. Manafort a răspuns sec că nu-i poate cerea aceasta lui Ianukovici. Dădea prea bine în sondaje.

Manafort nu a fost singurul american de pe orbita lui Ianukovici. Tad Devine, consultantul lui Bernie Sanders, s-a dus să lucreze pentru ucrainean în 2009. Ucrainenii au cheltuit masiv în Washington, angajând o mică armată de lobby‑işti republicani - printre aceştia sunt foştii congresmeni Vin Weber şi Billy Tauzin – pentru a-l face mai popular pe Ianukovici la Washington şi în cele din urmă pentru stoparea ajutorului dat de SUA democraţiei ucrainene. Cu timpul, Manafort a devenit cel mai puternic consilier politic al lui Ianukovici.

Promovându-i pe duşmanii Revoluţiei Portocalii, Manafort submina politica externă americană. Senatorul John McCain ar fi putut împiedica aceasta. În 2005, politicianul a primit un telefon de la un reprezentant al Consiliului Naţional de Securitate. Avem o problemă, i-a spus acesta. Omul care a regizat campania prezidenţială a lui McCain este partenerul lui Manafort, lobby‑istul Rick Davis. Administraţia avea nevoie de ajutorul senatorului pentru inversarea muncii lui Manafort şi a lui Davis din Ucraina, spun doi consilieri ai lui McCain.

Telefonul a venit după ce Manafort şi Davis îl atrăseseră deja pe McCain în escapadele lor din est. Nu era vorba doar de Ucraina. În acel an, lobby‑iştii au fost consultanţii forţelor proindependenţă din Muntenegru, care luptau pentru despărţirea de Serbia. Acesta pare un scop nobil, suficient de nobil pentru ca McCain să descrie independenţa Muntenegrului „cel mai măreţ proiect de democraţie din Europa de după Războiul Rece“.

Pe de altă parte, o analiză a The Nation arată că acea campanie pentru Muntenegru nu era tocmai ce spunea McCain. Iniţiativa pentru independenţa era promovată de un oligarh rus fantastic de bogat cu numele Oleg Deripaska. Deripaska avea motive serioase să promoveze independenţă. Tocmai achiziţionase industria de aluminiu a Muntenegrului şi intenţiona să cumpere bucăţi mai mari din economia locală. Însă el făcea şi jocurile lui Vladimir Putin, în mâinile căruia stăteau vieţile tuturor afacerilor ruseşti. The Nation l-a citat pe Deripaska spunând că „Kremlinul avea nevoie de o zonă de influenţă la Mediterana“.

Manafort şi Davis nu doar că l-au făcut pe McCain să trâmbiţeze cauza clienţilor lor, dar i-au şi pus în pericol cariera politică, aranjându-i o serie de întâlniri cu Deripaska, căruia Washingtonul i-a interzis intrarea în SUA din cauza legăturilor sale cu crima organizată. În 2006 l-au îndrumat pe senator să participe la o cină cu oligarhul la un palat de lângă Davos. Rusul a avut vreo 40 de invitaţi atunci (The Washington Post scrie că Deripaska le-a trimis lui Manafort şi lui Davis o notă de mulţumire pentru că au aranjat întrevederea „într-un decor atât de intim“). Şapte luni mai târziu, Manafort şi Davis l-au luat pe McCain să sărbătorească a 70-a aniversare a lui Deripaska pe un iaht ancorat în Marea Adriatică. McCain a vizitat şi România în 2014.