Compania celor doi era genul de afacere care sugea de la doi sâni în acelaşi timp. O parte se ocupa cu campanii, ajutând să fie alese generaţii de republicani, iar cealaltă făcea lobby în numele clienţilor lor corporatişti asupra oficialilor pe care i-au ajutat să câştige alegeri. De-a lungul anilor au câştigat mai mulţi binefăcători, printre care imperiul News Corp. al lui Rupert Murdoch.

Un alt client venit în primii ani a fost Donald J. Trump. Trump a vrut ajutor pentru a-i bloca pe posibilii rivali ai afacerilor sale cu cazinouri din Atlantic City. Trump se temea în special de ascensiunea jocurilor de noroc ale indienilor nativi. Aşa cum o demonstrează campania electorală din 2016, Trump nu-şi tratează cu blândeţe concurenţa.

Black, Manafort and Stone a ieşit cu adevărat în evidenţă cu o afacere cu Departamentul pentru Locuinţe şi Dezvoltare Urbană. Firma a angajat oameni rodaţi la această agenţie şi s-a folosit de legăturile lor pentru a câştiga „fonduri de reabilitare“ de 43 de milioane de dolari pentru renovarea unui proiect imobiliar din New Jersey. Oficialii locali nu au cerut garanţii, considerând că acele clădiri nu mai pot fi reparate. Banii au venit totuşi de la departament, iar dezvoltatorii au plătit firmei lui Manafort comisioane de 326.000 de dolari. Ulterior, Manafort a cumpărat o participaţie de 20% la proiect. Doi ani mai târziu, chiriile s-au dublat fără să existe niciun semn că se îmbunătăţesc condiţiile. A fost o schemă atât de neruşinată încât congresmenii s-au înghesuit să facă din ea un spectacol. „Îi poţi spune trafic de influenţă. Eu îi spun lobby. Este o problemă de definiţie“, mărturisea mai târziu Manafort.

Scandalul de la Departamentul pentru Locuinţe s-a dovedit mană cerească pentru firmă. Un consilier al lui Mobutu Sese Seko i-a povestit jurnalistului Art Levine că „aceasta dovedeşte cât de importanţi sunt!“. Manafort l-a momit pe dictatorul african să-i angajeze firma. Mulţi dintre dictatorii lumii au devenit în cele din urmă clienţii săi. „Spune numele unui dictator şi Black, Manafort va spune un număr de cont“, scria Levine (lucrarea sa conţine un clasament în funcţie de etică al lobby-iştilor de la Washington: Black, Manafort este pe ultimul loc). Lista cu clienţi îl include pe dictatorul Ferdinand Marcos din Filipine, cu un contract anual de 900.000 de dolari, şi despoţi din Republica Dominicană, Nigeria, Kenia, Guineea Ecuatorială şi Somalia. Când Centrul pentru Integritate Publică a publicat detalii despre activităţile companiei, şi-a numit analiza „Lobby-ul călăilor“.

Manafort a făcut lobby în Congres şi a obţinut ajutoare financiare care au intrat în cuferele clienţilor săi. Poate da sfaturi inclusiv pentru „calmarea“ opozanţilor locali. Manafort a înţeles că minţile dictatorilor nu sunt prea diferite de cele ale clienţilor corporatişti. Potrivit unei propuneri dezgropate printr-o investigaţie a Congresului, firma s-a lăudat cu „relaţii personale“ cu oficiali din administraţie şi a promis că „actualizează canalele din curtea din spate“ a guvernului SUA.

Lauda are temei. Într-o zi de vineri din anul 1985, Christopher Lehman a renunţat la jobul său de la Consiliul Naţional de Securitate. În lunea următoare, zbura alături de Manafort, noul său şef, în Angola pentru a trata cu luptătorul de gherilă pregătit în China Jonas Savimbi. Acesta avea nevoie de ajutorul SUA pentru revolta condusă de el contra guvernului marxist al Angolei. Savimbi a părăsit pentru scurt timp o bătălie cu forţele de asalt cubaneze pentru a semna un contract de 600.000 de dolari.

Banii i-au adus lui Savimbi reputaţie. În pofida trecutului maoist al clientului său, Manafort l-a reinventat pe acesta ca luptător pentru libertate. Ştia toate trucurile pentru manipularea opoziţiei de dreapta. Savimbi a fost trimis la un seminar la American Enterprise Institute, găzduit de un anticomunist înverşunat, la o recepţie organizată de Heritage Foundation şi la un eveniment al Freedom House (Savimbi, un om care a recrutat soldaţi, şi-a ars inamicii şi a plantat mine antipersonal, a fost descris acolo ca fiind lingvist, filosof, poet, politician, războinic... unul din puţinii eroi autentici ai vremurilor noastre).

Campania lui Manafort a făcut minuni. Lobby-ul său a convins Congresul să-i trimită lui Savimbi ajutoare mascate de sute de milioane de dolari, despre care specialiştii spun că n-au făcut decât să prelungească războiul după ce URSS şi-a retras sprijinul. „Şi ce dacă războiul a mai durat doi ani, luând alte mii de vieţi. Şi ce dacă! Ceea ce contează pentru un lobby-ist de la Washington este capacitatea de a aduce o victorie tangibilă şi de a urca şi mai sus imaginea clientului său“, scrie Levine.

Afacerile cu război ale lui Manafort nu se rezumă doar la Angola. Un bun prieten şi client al său este Abdul Rahman al-Assir, un dealer de arme libanez. Manafort l-a dus pe Assir la inaugurarea lui George H.W. Bush din 1989. Assir i-a împrumutat cândva lui Manafort 250.000 de dolari, după cum scrie Washington Post.

Dintre toţi dictatorii, cel mai mare trofeu pentru Manafort s-ar putea să fie Ianukovici, din Ucraina. Totul a început în 2005, când oligarhul Rinat Ahmetov l-a chemat pe Manafort la Kiev. Omul de afaceri ucrainean venea din Doneţk, regiune din estul ţării cu industrie grea orientată spre Rusia, şi avea motive serioase de panică. Cea mai mare speranţă politică pentru regiunea sa şi pentru interesele sale de afaceri era un politician grosolan, Victor Ianukovici. În adolescenţă, Ianukovici a fost condamnat la trei ani de închisoare pentru tâlhărie şi violenţă. După eliberare, a fost din nou arestat pentru violenţe. Niciuna dintre aceste „greşeli ale tinereţii“ nu i-a încetinit ascensiunea pe scara politică. În 2002 a fost pentru o perioadă scurtă de timp premier într-un guvern bolnav, prorus, mânjit de scandaluri de corupţie.