Devalorizarea monedei unice ar fi de fapt o canistra de benzina peste inflatia care arde la foc mic (1,5-2%) in Germania cam de un deceniu (dar care in Uniunea Europeana s-a aprins deja la 2,4%) si ar scadea puterea de cumparare a contribuabilului german, pe care guvernul Angelei Merkel trebuie sa-l convinga sa accepte tocmai in an electoral o reducere cu 0,5% din PIB a cheltuielilor publice.

Ca Germania este principala voce in problemele Uniunii Europene deriva din calitatea sa de principal contributor la bugetul UE; ca la Berlin se va da insa interviul de angajare pentru postul de bancher central deriva dintr-un joc diplomatic pe care Germania l-a facut in ultima perioada: Berlinul s-a retras strategic din jocurile pentru presedintia Comisiei Europene, pentru postul de presedinte al Consiliului European si pentru fotoliul de ministru de externe al UE ca sa-si pastreze o influenta decisiva asupra Bancii Centrale, de unde se stabilesc liniile de politici macroeconomice ale zonei euro si, in particular, dobanzile de referinta pentru zona euro. Toate lucrurile pareau ca merg pe fagasul lor firesc, cand principalul favorit - Axel Weber, seful Bundesbank - a plecat brusc din bloc-start, insa in directia opusa finisului.

Ca si in alte institutii europene, cea mai inalta functie in BCE si-a gasit ocupanti cu greu si cu peripetii. Wim Duisenberg, primul presedinte, si-a inceput in 1998 mandatul dupa 11 ore de cearta intre premierul britanic Tony Blair, cancelarul german Helmut Kohl si presedintele francez Jacques Chirac. n 2003, Duisenberg, propulsat in functie de Germania, s-a retras din functie la jumatatea mandatului de opt ani si i-a cedat locul lui Jean-Claude Trichet, tot dupa indelungi parlamentari in care Franta a sustinut ca daca sediul bancii se gaseste la Frankfurt, ar trebui sa aiba un presedinte francez, punct de vedere combatut de Germania, Belgia si Olanda. Jean-Claude Trichet a trebuit sa astepte insa terminarea unei anchete de frauda care-l viza, inainte de a fi promovat la conducerea BCE. De aceasta data, liderii UE ar putea opta pentru guvernatorul bancii centrale italiene, Mario Draghi, pentru care la momentul actual comentatorii nu vad alternative mai bune.

Un dezavantaj al lui Mario Draghi - altfel un bancher respectat si agreat in cercurile europene - este sustinerea pe care i-o acorda Silvio Berlusconi, premierul plin de probleme penale al unei tari pline de probleme fiscale. Italia are o datorie publica totala de 116% din PIB, pe care o rostogoleste tot mai greu, de vreme ce dobanzile pe care investitorii i le cer pentru obligatiunile cu scadenta la zece ani s-au dublat in ultimul an, iar Mario Draghi conduce banca centrala a Italiei din ianuarie 2006, deci nu e chiar strain de ce s-a intamplat in economie. Un alt dezavantaj - si de aici incepe baletul politico-diplomatic al Uniunii Europene - este ca vicepresedinte al BCE este portughezul Vitor Manuel Ribeiro Constancio, numit anul trecut pentru un mandat de opt ani si, din punctul de vedere al politicii monetare, un "porumbel" (adept al larghetei monetare), nu un "uliu" (obsedat de inflatie si cu lacatul tiparnitei de bani mereu la el, asa cum e Axel Weber). A da pe mana unui alt mediteranean, si el reprezentant al PIIGS - tari acuzate pentru usurinta cu care au scapat banii din mana, presedintia Bancii Centrale cu sediul la Frankfurt s-ar putea dovedi prea mult pentru partida nordica din UE, care, profitand de problemele economice ale sudului, si-a intarit in ultima perioada pozitia si negociaza de sus orice compromis in probleme europene.

De altfel, tabloidul german Bild a si inceput o vehementa campanie anti-Draghi, principala acuza fiind lipsa de strictete fiscala a Italiei, pentru ca "inflatia merge cu modul de viata italian asa cum sosul de rosii merge cu pastele". n plus, si tot in dezavantajul sau, Draghi a fost anterior (2002-2005) vicepresedinte la Goldman Sachs, banca americana de investitii de numele careia se leaga nu numai criza din SUA, dar si abila schema de ascundere a deficitelor, practicata de Grecia in ultimul deceniu si pe care le-a impartasit-o colegilor din zona euro abia anul trecut, cu consecintele cunoscute.

Constient de calitatile sale de bun comunicator, Mario Draghi s-a lansat in ultimele zile (Axel Weber s-a retras oficial din cursa in urma cu doua saptamani) intr-o asidua campanie de curtare a Germaniei si a modelului economic pe care aceasta il flutura prin fata sudistilor impovarati de datorii drept calea spre fericirea fiscala. Ca si fostul sau contracandidat german, Draghi respinge - mult mai diplomatic, e drept - linia ambigua pe care s-a angajat Banca Centrala Europeana in interventiile sale pentru a ajuta statele mem-bre. Axel Weber a avertizat in repetate randuri, inainte de a anunta la inceputul lunii ca nu e interesat sa candideze pentru inca un mandat la conducerea Bundesbank, ca rolul bancii centrale europene e de a lupta cu inflatia, nu de a prelua datoriile statelor din zona euro; Draghi spune, mai politicos, dar de pe prima pagina din Frankfurter Allgemeine Zeitung, ca lansarea de eurobonduri ale zonei euro pentru a rostogoli datoriile acesteia ar avea sens daca UE ar avea o politica fiscala si bugetara comuna. Si ca, nu-i asa, ar fi de preferat ca restul continentului sa ia exemplu de la Germania cum se gestioneaza un buget si o crestere economica fara sa aluneci in deficite bugetare nesustenabile.