În noiembrie, 50 de locatari ai unui centru de refugiaţi din sudul ţării au organizat un marş de două ore pentru a protesta contra calităţii slabe a alimentelor primite. Povestea l-a determinat pe un politician norvegiano-iranian, Mazyar Keshvari, să spună că „aceşti oameni nerecunoscători ar trebui să părăsească imediat ţara“.

În mijlocul unor astfel de controverse, fraţii Adolfsen par profesionişti desăvârşiţi. În fotografiile apărute în presă cei doi stau cu zâmbete încrezătoare la mese de conferinţă în birouri spaţioase. Un ziar din Oslo, Dagens Naeringsliv, i-a poreclit „cel mai puţin cunoscuţi milionari ai Norvegiei“.

Kristian şi Roger au crescut în nordul Norvegiei, o regiune slab populată şi cu o atmosferă provincială. Rachiul este popular acolo, la fel şi pescuitul şi vânătoarea, iar fraţii Adolfsen se laudă că vorbesc un dialect nordic despre care Kristian spune că este plin de cuvinte peiorative. Oraşul unde au crescut, Andenes, cu o populaţie de 3.500 de locuitori, de pe insula Andoya, este bătut de vânturi atât de puternice încât nu are mai deloc copaci. Tatăl lor, Kolbjorn, inginer, lucra ziua la Centrul Spaţial din Andoya, unde lansa rachete pentru studierea aurorei boreale. Seara îşi făcea de lucru în propriul atelier de reparaţii şi de vânzări de televizoare. În cele din urmă a construit un hotel. „Mulţi oameni din Norvegia au cabane. A doua noastră casă era atelierul. Acolo îl vedeam pe tatăl nostru“, povesteşte Kristian.

La cinci ani, Kristian vindea ziarul local, Andoya Avis. La şapte ani s-a implicat în producţia unei delicatese din oceanul norvegian, limba de cod. În fiecare după-amiază de iarnă se ocupa cu tăierea limbilor câtorva sute de peşti. De fapt nu este vorba de limbi propriu-zise, ci de organe cărnoase din gura peştilor cunoscute drept limbi de cod. „Cum se terminau orele la şcoală, alergam pentru a fi primul la docuri. Erau atât de mulţi peşti“, îşi aminteşte Kristian. Peştii şi-i căra cu roaba. După trei ore de tăiat limbi urmau trei ore de colindat oraşul şi bătut din uşă în uşă pentru vânzarea limbilor de cod. „Nu era atât de rău pentru că pe atunci puteai să porţi mănuşi.“

Roger s-a ferit de industria limbilor de cod (după experienţa cu Kristian mama lor nu era deloc încântată să aibă o casă în care mirosea tot timpul a peşte), dar a urmat exemplul fratelui său participând la competiţii de schi fond. Fraţii au făcut şi curierat, Kristian transportând produse de băcănie pe sania sa, iar Roger produse de patiserie. Amândoi au fost agenţi de vânzări pentru afacerea cu televizoare a tatălui lor, iar spre sfârşitul anilor ’70, când conservatorul Kare Willoch a început să urce pe scara puterii politice pentru a deveni premier în 1981, au fost fascinaţi de opoziţia acestuia faţă de statul social-democrat care a prins rădăcini în Norvegia după cel de-al doilea război mondial. Şi Kristian, şi Roger au candidat în adolescenţă pentru un post în consiliul oraşului Andenes. Planul le-a reuşit amândurora, iar ei au luptat pentru privatizarea serviciilor de administrare a drumurilor şi de colectare a gunoiului menajer. „Primul meu discurs a fost despre privatizarea serviciilor de administrare a drumurilor. Am consumat ore scriind şi corectând de multe ori ceea ce urma să zic. Am încercat să memorez fiecare cuvânt“, povesteşte Kristian.

Fraţii Adolfsen au făcut primul lor pas major în afaceri în 1991 când au cumpărat hotelul de 44 de camere Andrikken din Andenes. Manevra a avut o rezonanţă aproape sacră: cumpărau chiar hotelul pe care tatăl lor l-a construit. În 1981 Adolfsen tatăl şi-a pierdut afacerea din cauza falimentului. Însă el a păstrat în beci simbolul uriaş al afacerii sale, o raţă cu gâtul lung scăldându-se în lumina soarelui de noapte. Fraţii au atârnat din nou semnul şi au angajat la hotel prieteni din Andenes. Aceasta spune tot despre stilul lor de afaceri. „Avem o cultură a costului în companiile noastre. Suntem profesionişti, dar informali şi ne bazăm în orice privinţă pe încredere. Când creşti într-un orăşel nu îţi permiţi să faci nicio greşeală. Îţi vei păta reputaţia“, explică Kristian.

În următorul deceniu, fraţii Adolfsen au construit Norlandia Hotel Group, care acum are circa 30 de hoteluri în Norvegia şi Suedia. Pentru că guvernul norvegian a început să lase companiile private să facă bani în sectorul protecţiei sociale, Kristian şi Roger s-au aventurat în afacerile cu aziluri, apoi în cele cu grădiniţe. „Suntem precum sportivii. Ne stabilim obiective, le atingem, apoi ne impunem ţinte noi. Nu este vorba de bani, ci de experienţă“, spune Kristian.

Când criza refugiaţilor a explodat vara trecută, mulţi refugiaţi au căutat să ajute, fie direct în Grecia unde debarcau imigranţii, fie donând haine şi jucării. Fraţii Adolfsen au abordat altfel problema, căutând proprietăţi abandonate sau puţin folosite precum şcoli, spitale, centre de reabilitare sau hoteluri montane care rămâneau fără activitate toamna – orice structură în care puteau fi cazaţi temporar sau permanent refugiaţii, contra cost, desigur. Kristian s-a ocupat de extinderea operaţiunilor legate de refugiaţi, în timp ce Roger a continuat să supravegheze celelalte afaceri. „Vedem acest business ca o nişă în industria sănătăţii şi îngrijirii“, spune Kristian.