Asadar, desi inca nici n-a ajuns pe primul loc mondial dupa aprecierile majoritatii economistilor, China incepe deja sa vada motivele pentru care nu-si va putea pastra pozitia prea mult timp? Asa s-ar parea, mai ales ca o dezvoltare durabila se face in conditiile unei demografii prielnice, iar la acest capitol Partidul n-a avut o viziune chiar coerenta: dupa ce Mao i-a indemnat pe chinezi sa se inmulteasca tocmai ca sa cucereasca lumea, succesorii lui si-au dat seama ca nu-i pot hrani pe toti si au limitat numarul de copii pe care o familie ii poate avea, ceea ce va lasa fara mana de lucru ieftina companiile din China in urmatorii ani, in acelasi timp cu cresterea agresivitatii sociale, de vreme ce numarul baietilor il depaseste constant la nastere pe cel al fetelor. (Limitarea populatiei e mai pragmatica decat pare: o populatie care inseamna o cincime din cea mondiala trebuie sa se descurce cu 8,5% din suprafata arabila de pe glob si, mai grav, cu doar 6,5% din rezervele de apa, potrivit unui raport al Natiunilor Unite.)

Asa s-a ajuns ca acum un copil sa poarte pe umeri responsabilitatea ca va trebui sa munceasca (de la 15 ani, deci cam intr-un deceniu) pentru a plati pensiile pentru cei doi parinti si cei patru bunici. Luati in calcul si ca acest tanar e mai putin pregatit decat le place conducatorilor Partidului sa creada: desi scoli si campusuri universitare s-au tot construit in ultimii ani cu banii adusi de balanta comerciala excedentara, iar elevii si studentii nu lipsesc, exista un deficit considerabil de dascali si profesori - mostenirea otravita a revolutiei culturale a lui Mao Tze-Dun, cand sute de mii de intelectuali si-au gasit sfarsitul in "reeducarile" orchestrate de guvern sau aruncati de-a dreptul de pe acoperisurile universitatilor pentru "neconformitate ideologica".

Deocamdata, Partidul - singura forta conducatoare in China in ultimii 60 de ani - a anuntat ca e decis sa creasca bunastarea populatiei, renuntand treptat la modelul exporturilor agresive, care i-a adus in ultimii ani probleme comerciale si monetare tot mai mari cu Occidentul, si se va concentra pe importuri, ca sa satisfaca cererea in crestere de pe plan intern. Aici ar fi si o oportunitate imensa pentru companiile din exterior care inca nu s-au decis sa plece sau inca nu au apucat sa puna piciorul in China, intrucat estimarile actuale arata ca firmele locale nu pot face fata de unele singure. Neajunsul este ca stilul politicilor comerciale ale Chinei le va da probabil mari batai de cap companiilor cu actionariat strain. Imprevizibilitatea deciziilor conducatorilor politici ai economiei chineze si-a aratat nu o data efectele; spre exemplu, la sfarsitul anului trecut, decizia de a reduce in prima jumatate a lui 2011 cu 35% exporturile de metale rare (folosite in special in telefoanele mobile inteligente, industria aerospatiala sau turbinele eoliene) a aruncat in aer preturile acestor materii prime. Iar China este furnizorul a 97% din cantitatea de metale rare de pe piete, ceea ce ii da, printre altele, puterea de a decide costul unui iPhone sau al unui BlackBerry printr-un simplu decret!