Statul chinez are grija sa pastreze puterea de decizie in toate aceste mici state-in-stat, chiar daca multe sunt listate la bursele chinezesti sau chiar din exterior. Cum? Majoritatea directorilor executivi si a inaltilor oficiali din aceste companii sunt membri de frunte ai Partidului Comunist Chinez, dar si, foarte adesea, rude ale acestora. Interesul crescut pentru controlul companiilor "yanggi" e dat de pozitiile de monopol pe care aceste portavioane ale intereselor economice chinezesti le detin in domenii diverse, de la petrol si gaze la banci, telecomunicatii si aparare, dar si de profiturile substantiale (150 de miliarde de dolari net in 2010) pe care le aduc si din care statul isi ia inapoi cel mult o zecime dupa impozitare, restul fiind distribuite spre incantarea angajatilor, rasfatati cu salarii de cinci ori mai mari decat media din sectorul privat, cel mai mare angajator din economie.

Aceste companii, ale caror active s-au dublat din 2005 incoace (ajungand la 53.500 de miliarde de yuani in 2009) sunt considerate coresponsabile de inflamarea accelerata a pietei imobiliare din China, care prezinta - spun analistii - semnele unei exuberante irationale de genul celei care a trimis in corzi SUA si mare parte din restul Europei in urma cu peste doi ani. Cu peste jumatate din populatie traind in conditii modeste in mediul rural, cu gandul la banii pe care cei 150 de milioane de "capsunari" din zonele urbane ii trimit acasa, e oarecum de inteles de ce Partidul incearca sa tempereze avantul imobiliar al proaspat imbogatitilor, a caror euforie creste artificial preturile imobiliarelor, punand un umar serios la cresterea inflatiei si la vulnerabilizarea sistemului bancar, care abia in februarie a inceput sa mai tempereze creditarea.

Laitmotivul celui de-al 12-lea plan cincinal, care se termina in 2015, este de a oferi tuturor chinezilor fructele cresterii economice accelerate, creand o societate a bunastarii relative, fara excese ("Xiaokang", dupa cum spunea recent vicepremierul Li Keqiang in Financial Times). Dar in mediul rural, cei 750 de milioane de tarani carora suprafetele agricole nu le ofera venituri suficiente pentru a supravietui s-ar putea sa nu mai aiba rabdare sa astepte. Clivajul rural-urban din China deriva tocmai din succesul economic al tarii, care a atras investitii straine fabuloase (fabricile cu 400.000 de angajati nu sunt o raritate) in zonele de coasta, cu acces la infrastructura portuara in continua dezvoltare si a lasat in voia sortii zonele din interiorul tarii, in special pe cele muntoase.

De cand Orientul Mijlociu fierbe cu ochii la izbandita "revolutie a iasomiei" din Tunisia sau Egipt, conducatorii comunisti au devenit si mai atenti la frustrarile chinezilor, presati de inflatia alimentata si de o seceta catastrofala in nord, nemaivazuta cam de pe vremea lui Mao, care le scoate din buzunare mare parte din castigurile salariale obtinute in ultimele luni. Cresterile salariale anuntate pentru februarie, luna traditional de vacanta datorita Anului Nou chinezesc, vor eroda probabil si mai mult competitivitatea de moment a Chinei in fata celorlalti concurenti asiatici. Deja de anul trecut, de la revoltele salariatilor de la fabricile Foxconn, analistii incepusera sa prevada scaderi de competitivitate care ar fi urmat sa-i impinga pe investitori spre state inca mai ieftine, dand ca exemplu chiar Vietnamul. Aceasta este consecinta fireasca a unei economii care s-a "vandut" investitorilor straini sub brandul de cel mai ieftin producator. Pana acum, eforturile statului au fost sa limiteze salariile si sa investeasca veniturile realizate de economie in ample lucrari de infrastructura, care sa majoreze competivititatea pentru investitii; insa de la un anumit punct incolo, regimul nu mai poate supravietui doar oferind noi locuri de munca, ci trebuie sa livreze si salarii mai mari, iar guvernul central a cerut deja ca salariul minim sa urce cu cate 15% in fiecare an din acest cincinal.

Nu-i vorba, China nu mai este doar un producator de tenisi sau tricouri, ci si de echipamente electronice, iar productivitatea angajatilor a crescut uneori mai mult decat salariile; nu e sigur ca acest binom va fi pastrat, dar e aproape sigur ca, pe de alta parte, "yangqi"-urile incep sa nu mai suporte concurenta occidentala, dupa ce au asimilat tehnologiile si procedurile pe care aceasta le foloseste si vor sa le reproduca strict in beneficiul propriu. Problemele pe care Honda le-a avut la uzina din Guangzhou in trecut (unde muncitorii s-au trezit ca din senin ca vor cresteri salariale considerabile, sprijiniti tacit de administratia de stat) au facut ca Suzuki si Nissan sa mearga direct in India pentru noi investitii, unde salariile sunt deocamdata la jumatate.