Hayes era încă la biroul din Tokio când au fost publicate dobânzile Libor din acea zi. Era ora 20. Dobânda în yeni a scăzut cu 1 punct bază, în timp ce dobânzile comparabile în alte valute de pe piaţa monetară au continuat să crească. Pentru Hayes era bine. Folosindu-se de reţeaua sa de brokeri, el a încercat să încline o parte din infrastructura financiară a planetei. Şi-a scos căştile şi s-a dus acasă să se culce.

Rolul lui Hayes era să facă cât mai mulţi bani pentru şeful său cumpărând şi vânzând derivate. Cum exact putea face asta depindea în cea mai mare parte de el. Principiul de bază era să cumpere ieftin şi să vândă scump, ca la piaţă. Ceea ce cu adevărat îl făcea special pe Hayes era capacitatea sa de a identifica anomaliile de preţ şi de a le exploata, o tehnică cunoscută sub numele de tranzacţionare la valoare relativă.

Oriunde lucra, Hayes îşi programa softul să-i arate exact cât va avea de câştigat sau de pierdut la fiecare mişcare a Libor în orice monedă. Unul din pariurile sale preferate era pe lărgirea sau îngustarea diferenţei dintre Libor de diferite durate. De fiecare dată când Hayes făcea o tranzacţie, trebuia să decidă dacă amortizează o parte din risc acoperindu-şi poziţia cu, spre exemplu, alte active derivate.

Manevrele lui Hayes creau o agendă de tranzacţii (portofoliu de instrumente financiare) care se întindea pe mulţi ani în viitor. Agenda era cuprinsă într‑un vast document Excel. Îi plăcea să şi-o imagineze ca pe un organism viu alcătuit din mii de părţi în mişcare, dar interconectate. Într-un colţ al ecranelor sale licărea un număr la care era atent mai mult decât la oricare altul: pierderea sau câştigul.

În vara lui 2007, criza creditelor ipotecare din SUA făcea ca băncile şi fondurile de investiţii din întreaga lume să nu se mai finanţeze reciproc fără garanţii. Companiile care se bazau pe piaţa monetară pentru a-şi finanţa afacerile erau paralizate de costurile în creştere ale creditului pe termen scurt. Oamenii îşi retrăgeau banii de la băncile care nu puteau atrage finanţare decât de la băncile centrale.

După aceea, băncile îşi puteau furniza doar credite negarantate pe termen foarte scurt, iar ratele de dobândă pentru creditele pe termen mai lung au sărit în sus. Libor, ca barometru al stresului în sistem, a reacţionat în mod corespunzător. În august 2007, toată lumea putea vedea că ratele Libor urcă rapid, dar lumea a început să se întrebe dacă creşterile sunt sufient de mari pentru a reflecta severitatea crizei creditelor. În august 2007 aproape că nu mai exista nimic de tranzacţionat în cash pe durate mai mari de o lună.

Pentru unele dintre monedele mai mici nu exista niciun creditor, indiferent de scadenţă. Cu toate acestea, cu mii de miliarde de dolari ancorate de Libor, băncile trebuia să menţină activitatea. Persoanele responsabile pentru stabilirea ratele Libor în fiecare zi nu puteau decât să rişte şi să livreze nişte numere. „Cele mai bune estimări” erau nerealist de optimiste. Totul se făcea pe ghicite. Fiecare trebuia să anticipeze ce vor prezenta colegii de la alte bănci şi să livreze un număr puţin mai mic. Dacă nu ghiceau bine şi prezentau o cifră mai mare, erau apostrofaţi imediat de managerii lor furioşi. Nimeni nu ştia unde ar fi trebui să se situeze Lobor şi nimeni nu dorea să iasă din turmă.

Chiar şi acolo unde bancherii încercau să fie oneşti, nimeni nu le putea verifica estimările deoarece nu mai exista creditare interbancare la care să raporteze. Maşinăria se stricase.

ince McGonagle, un om mic dar plin de vână, lucra de 11 ani în Washington la Commodity Futures Trading Commission. Era licenţiat în drept. În timp ce colegii săi de grupă şi-au găsit poziţii bine plătite din care apărau companii şi persoane acuzate de corupţie, McGonagle a optat pentru o carieră în care se lupta cu ei.

S-a alăturat agenţiei ca avocat pledant, iar la 44 de ani avea sub supraveghere echipe de avocaţi şi de investigatori. Pe 16 aprilie 2008, un titlu din Wall Street Journal i-a atras atenţia: „Bancherii pun sub semnul îndoielii o dobândă împortantă în contextul crizei”.

Articolul începea aşa: „Unul dintre cele mai importante barometre ale sănătăţii financiare a lume ar putea trimite semnale false. În ceea ce ar putea avea implicatii pentru debitori de peste tot în lume, de la producătorii de petrol din Rusia la proprietarii de case din Detroit, bancheri şi traderii îşi exprimă îngrijorarea că nu se mai poate avea încredere în Libor”.

Povestea sugera că unele dintre cele mai mari bănci din lume furnizau voit estimări mai mici pentru costurile lor de împrumut pentru a evita să dea de înţeles pieţelor că „sunt disperate după lichiditate”. Acest lucru influenţa Libor şi astfel active de mii de miliarde de dolari. Sursele autorului articoluluii afirmau că băncile plăteau pentru cash mult mai mult decât o arătau. Se temeau că dacă spun adevărul vor ajunge în situaţia Bear Stearns, o bancă veche de 85 de ani care falimentase în luna anterioară. Marea slăbiciune a Libor era că se baza pe sinceritatea băncilor. Când cele 150 de variaţiuni ale dobânzii erau stabilite în fiecare zi, erau publicate şi estimările fiecărei bănci, ceea ce furniza o imagine a bonităţii lor.

În criză, băncile refuzau să se mai împrumute reciproc pe perioade mari. Prabuşirea Bear Stearns le spunea că nu există garanţii că îşi vor recupera banii; preferau să păstreze cash-ul. Cu mize atât de mari, creditorii au devenit obsedaţi de ce va prezenta celălalt. Oricine prezenta estimări mai mari, adică sugera că riscul este mai mare, devenea un paria şi pierdea accesul la lichiditate. Nu a trecut mult şi băncile au început să prezinte rate care le-ar fi plasat în mijlocul turmei, rate care nu aveau nicio legătură cu realitatea. Era vorba de supravieţuire.

Când criza financiară s-a adâncit, şefii băncilor centrale au început să monitorizeze Libor în diferite valute pentru a vedea dacă cele mai recente măsuri de politică monetară au succes în calmarea pieţelor. Guvernele se uitau la estimările băncilor individuale pentru a vedea cine urmează la rând pentru bailout. Minciuna băncilor distorsiona realitatea. În acest stadiu nu exista niciun indiciu că traderi ca Hayes manipulau Libor pentru a-şi creşte profiturile. Chiar dacă se descopereau nereguli, Asociaţia Bancherilor Britanici nu avea puterea de a-i pedepsi.

McGonagle şi-a întrebat colegii ce ştiu despre Libor. Echipa sa s-a apucat de cercetări. În martie, economiştii de la Banca Reglementelor Internaţionale, un grup umbrelă pentru băncile centrale din întreaga lume, a publicat o lucrare în care sunt identificate caracteristici neobişnuite ale Libor în timpul crizei. Concluzia lor era că aceste perturbări nu au fost cauzate de deficienţe de proiectare a mecanismului de stabilire. O lună mai târziu, Scott Peng, analist la Citigroup din New York, le-a explicat clienţilor că estimările pentru Libor în dolari prezentate de cele 18 bănci luate în calcul pentru stabilea dobânzii au fost cu 20 până la 30 de puncte de bază mai mici decât ar fi trebuit. Diferenţa ar reflecta „teama” băncilor că vor fi percepute ca slabe într-o piaţă dificilă.