În 1989, alt prototip, M200X, a ajuns la 15 metri înălţime. Apoi au apărut M150 Skycar, M400 Skycar, 100LS, 200LS, Neuera 200 şi Firefly (Licuriciul), toate variaţii pe aceeaşi idee „jetsoniană“. În ianuarie 2000, Moller a ţinut un discurs despre maşini zburătoare la Palo Alto Research Center (PARC), locul de naştere al interfeţei grafice şi, pentru tocilari, pământ sacru. După aceea, un inginer cam la 30 de ani s-a ridicat şi a spus că este interesat de concept, dar că el este sceptic că e realizabil tehnic un aparat de zbor personal care să folosească străzile ca rute. La acea vreme, Larry Page nu era celebru, iar Moller nu l-a recunoscut pe tânăr.

Moller a tot încercat. Spune că a cheltuit mai mult de 100 de milioane de dolari dezvoltându-şi proiectele. În cele din urmă şi-a declarat falimentul personal în 2009.

În acelaşi an, Moore, inginerul de la NASA, a publicat o lucrare în care descrie conceptul unui avion denumit Puffin. Marea idee a lui Moore era de a folosi motoare electrice, care sunt mai silenţioase şi mai sigure şi au mai puţine componente mobile decât motoarele cu combustie internă sau turbinele convenţionale.  

„Alegând propulsia electrică, scapi de cea mai mare parte a complexităţii, a costurilor şi nefiabilităţii“, spune Moore. „De aceea companiile interesate de această zonă nu sunt nebune.“ Moore pune pe seama Tesla, maşina electrică a lui Musk, şi pe seama altor producători auto evoluţia tehnologiei. „Motoarele electrice erau folosite mai ales în industrie, unde erau staţionare, şi nimănui nu-i păsa prea mult de greutatea lor“, explică inginerul. „Abia după ce industria auto s-a implicat motoarele au început să fie mai uşoare.“

Producătorii auto au investit şi în alte domenii care acum ar ajuta la construirea aeronavelor electrice uşoare, în special în baterii şi în semiconductorii care le controlează. 

Sistemele de pilotare automată, de genul celui pe care Google îl foloseşte pe maşina sa Koala, sunt poate la un deceniu depărtare de utilizarea la scară largă pe drumuri, dar s-ar putea să fie deja suficient de dezvoltate pentru zbor.

Studiul lui Moore a avut impact şi a produs entuziasm. Cândva, în 2009, câţiva ingineri au început să se întâlnească în Silicon Valley pentru a discuta despre finanţarea unui proiect pentru un avion electric. Unul dintre aceştia era JoeBen Bevirt, un inginer mecanic, antrepenor şi fost student al lui Moller. Altul era Ilan Kroo, profesor de aeronautică şi astronautică la Stanford. Printre ei era şi Page. La început se părea că toţi vor face echipă, dar Kroo şi Page s-au separat de grup pentru a pune bazele Zee.Aero. De unul singur, Bevirt a înfiinţat Joby Aviation, companie cu care speră că va întrece Zee.Aero pe piaţă şi că va dovedi că munca sa cu Moller (şi eforturile de-o viaţă ale bătrânului) nu a fost în zadar.

Bevirt deţine un teren şi ateliere în apropiere de Santa Cruz, California. Tot acolo are şi locuinţe pentru jumătate din cei 35 de angajaţi ai săi. Bevirt a crescut prin apropiere, într-o comunitate lipsită de electricitate, în care mama sa era gospodină şi tatăl său construia locuinţe unicat. Aşa a învăţat ce înseamnă munca pe şantier şi lucrul cu unelte. Îi plăcea mult să citească. SF-ul clasic „Formula eternă“ i-a marcat viaţa, stând la baza obsesiei de a construi un avion personal de felul celui folosit de eroul cărţii. Şi-a convins un prieten să-l ajute. „Am construit o mulţime de prototipuri, dar toate se prăbuşeau şi ardeau“, spune el. Au trecut apoi la biciclete artizanale, dar obsesia maşinii zburătoare a rămas. La facultate Bevirt a studiat ingineria mecanică şi a ajuns rapid să colaboreze cu Moller, construind împreună prototip după prototip. Bevirt a tras în cele din urmă concluzia că visul lor nu va putea fi realizat până când nu se îmbunătăţeşte tehnologia bateriilor şi motoarelor. Acest lucru se întâmpla în anii 1990. A calculat atunci că va trebui să aştepte 20 de ani. „Paul lucra la aceste proiecte de 30 de ani şi era cu jumătate de secol înaintea vremii sale“.

Bevirt a obţinut o diplomă de master în ingineria mecanică la Stanford. După absolvire a lucrat în biotehnologie, înfiinţând o companie numită Velocity11 care construia roboţi pentru secvenţierea ADN-ului. Următoarea sa companie, Joby (porecla sa din copilărie), vindea accesorii pentru aparate foto, cum ar fi trepiede flexibile de plastic. Cu Joby, Bevirt a devenit multimilionar. În 2008 a lansat Joby Energy, producător de turbine eoliene aeriene a cărui tehnologie a fost ulterior cumpărată de Google. Cum termenul de 20 de ani se apropia, în 2009 Bevirt şi-a  folosit o parte din avere să cumpere terenul pe care va ridica Joby Aviation. 

Sediul este un paradis pentru ingineri. În centru se află o clădire mare de lemn, unde câţiva salariaţi stau la birouri care abia se văd de computere. Dacă nu s-ar vedea monitoarele mari şi negre, locul ar arăta mai degrabă cu un hambar. De tavan atârnă prototipuri de aeronave şi o coardă groasă pentru exerciţii. În bucătaria deschisă domneşte o masă lungă din lemn. Un bucătar foloseşte ingrediente din grădinile din apropiere pentru a pregăti trei mese pe zi. Din difuzoare se aude muzică veselă. Producţia se face la atelierele situate mai jos, după ce se trece de grădini. Una din clădiri este un depozit încăpător cu un cuptor uriaş, pentru tratarea termică a corpurilor din fibră de carbon. 

Unii dintre cei mai buni experţi din lume în acest domeniu supraveghează procesul. Într-o altă clădire, inginerii asamblează motoare electrice de mărimea unui pepene galben. În a treia, sunt testate piesele electronice, iar în a patra se fac ultimele retuşuri la aripi şi alte componente. În spate stă un camion mare cu remorcă şi un braţ extensibil care ridică de la sol propulsoarele pentru ca inginerii să-şi facă testele în timp ce maşina rulează cu viteză la vale. Peste tot în jur bâzâie prototipuri. Bevirt a finanţat de unul singur Joby Aviation până anul trecut, când i s-a alăturat Paul Sciarra, unul dintre cofondatorii Pinterest. Sciarra a crescut în New Jersey, a învăţat singur informatică, a dat lovitura cu Pinterest, apoi a căutat o altă aventură. Şi el a tras concluzia că motoarele electrice şi bateriile pot fi utile şi în afara industriei auto. „Scopul este de a construi un produs care are impact asupra vieţii multor oameni. Nu vorbesc doar de piloţi amatori şi oameni bogaţi, ci de toată lumea“.