Ministerul Economiei a cerut în acest an băncilor spaniole să constituie provizioane şi rezerve de capital suplimentare de 84 miliarde euro pentru a ridica rata de acoperire a activelor problematice din zona imobiliară la 54%.Cabinetul Rajoy a adus auditori externi pentru a determina magnitudinea problemelor din sectorul bancar, provocând demisia preşedintelui băncii centrale Miguel Angel Fernandez Ordonez, înlocuit cu Luis Maria Linde.

Avantajul pentru guvernul spaniol este că eliberarea banilor nu este condiţionată de niciun fel de măsuri economice care ar trebui luate, ceea ce i-a dat idei grecului Alexis Tsipras, care vrea ca Grecia să fie finanţată în continuare de UE şi FMI, dar fără măsuri de austeritate drept condiţie. Tsipras este liderul partidului Syriza, cotat în sondaje cu şanse ridicate de a deveni principala formaţiune în coaliţia de guvernare care ar conduce Grecia după alegerile din 17 iunie.

De altfel, alegerile din Grecia vor marca primul test de încredere pentru linia de apărare de 100 miliarde euro convenită de zona euro pentru băncile spaniole.Ieşirea Greciei din zona euro a devenit o posibilitate reală în perspectiva câştigării alegerilor de către partidele care se opun măsurilor de austeritate. Respingerea ţintelor de reducere a deficitului bugetar ar bloca finanţarea externă pentru un stat care riscă să rămână fără bani de salarii şi pensii încă din luna iulie. Tot de respectarea acordului cu UE şi FMI depind fondurile de recapitalizare a băncilor elene, fără de care BCE ar suspenda operaţiunile de finanţare cu instituţiile din Grecia. Statul ar fi astfel nevoit să emită monedă proprie, scenariu cu repercusiuni grave şi pagube incalculabile pentru economia elenă şi sistemul financiar european.

Formarea zonei euro la sfârşitul anilor '90 a marcat sfârşitul tranziţiei Europei după cel de-al Doilea Război Mondial şi a fost considerată ireversibilă de către fondatori. Tratatele UE nu cuprind nicio prevedere legată de retragerea unui stat din zona euro, iar departamentul juridic al Băncii Centrale Europene a transmis în 2009 că ieşirea unei ţări "ar fi atât de dificilă, din punct de vedere conceptual, legal şi practic, încât probabilitatea unui astfel de incident este apropiată de zero".

Liderii europeni vor da piept, la summit-ul G20 din 18-19 iunie, cu partenerii economici din SUA, Asia şi America Latină. Presiunile internaţionale pentru rezolvarea crizei din zona euro sunt mai dure ca oricând, marile economii ale lumii fiind deja încetinite puternic de situaţia dificilă din Europa. Oficialii citaţi în presa internaţională cred însă că reuniunea din Mexic nu va aduce progrese semnificative.

Statele europene sunt concentrate mai degrabă pe depăşirea impasului politic de pe continent înaintea summit-ului UE de la sfârşitul lunii iunie, care s-ar putea desfăşura în condiţii greu de imaginat, în funcţie de rezultatul alegerilor din Grecia.

Divergenţele se adâncesc, iar poziţiile se radicalizează treptat, pe măsură ce electoratul din Sud se satură de austeritate, iar răbdarea popoarelor din Nord, în frunte cu Germania, principalii finanţatori ai ţărilor cu probleme din zona euro, ajunge la limită. Europa pare că se îndepărtează de consensul şi voinţa politică necesare pentru a aborda cauzele fundamentale ale crizei - absenţa uniunii fiscale şi economice, dezechilibrele comerciale şi lipsa instrumentelor de politică monetară necesare, din moment ce orice decizie a BCE afectează foarte diferit fiecare stat în parte.

Germania şi Angela Merkel continuă să reziste presiunilor de a accepta obligaţiuni comune la nivelul zonei euro şi de a permite recapitalizarea directă a băncilor cu probleme de la fondurile de urgenţă ale Europei.

Euroscepticismul Marii Britanii pare mai viu ca niciodată, iar BCE a rămas singura instituţie europeană care se mai bucură de credibilitate în ochii pieţelor. Încrederea în politicieni s-a evaporat după doi ani şi jumătate de pasivitate şi jumătăţi de măsură. Liderii europeni par mulţumiţi să abordeze problemele pe măsură ce apar, să vină cu rezoluţii de ultim moment şi răspunsuri pentru viitorul apropiat, ocolind soluţiile reale, incomode din punct de vedere electoral.

Din direcţia Franţei vine un îndemn plăcut electoratului. Noul preşedinte, François Hollande, vrea măsuri de creştere economică în paralel cu politica de austeritate şi încearcă să înmoaie poziţia Germaniei faţă de chestiuni precum euro-obligaţiunile comune.Italia încearcă, prin măsuri de austeritate şi reforme structurale, să recâştige încrederea pieţelor şi să evite statutul de victimă a crizei datoriilor de stat. Însă stagnarea economică, combinată cu datoria de stat uriaşă şi cu incertitudinile provocate de situaţiile din Grecia şi Spania au umflat costurile de finanţare ale guvernului de la Roma, care au depăşit 6% pentru obligaţiunile cu maturitatea la zece ani, ameninţând să aprindă un nou incendiu pe harta de criză a zonei euro.

Asemenea Spaniei, economia italiană nu reuşeşte să crească. Italia trece prin cea de-a patra rundă de recesiune din 2001, iar premierul Mario Monti s-a alăturat vocilor care cer măsuri de stimulare a creşterii economice la nivel european.Criza datoriilor de stat reprezintă prima provocare reală a Europei de la introducerea euro, iar alegerile din Grecia ar putea împinge UE într-o zonă critică. Este nevoie de lideri puternici, capabili să aducă integrarea politică, economică şi fiscală de care are nevoie moneda unică pentru a supravieţui.