In cazul lui McCain, aceasta arta a tinut de trecutul sau de erou in razboiul din Vietnam, scapat teafar dupa ani de prizonierat si de tortura si devenit candidat la presedintie la 72 de ani - o poveste de succes ca-n filme, care a raspuns evident mai bine asteptarilor colective de acum ale americanilor decat o poveste de succes a unui om de afaceri. Programul sau electoral, bazat pe accentul pus pe securitatea Americii, pe reduceri de taxe si cheltuieli si pe libertatea de actiune personala in locul interventiei statului, n-ar fi parut, cu unele exceptii, decat o ilustrare a principiilor republicane, daca n-ar fi fost insotit de un discurs care sa puna la mare pret niste valori atat de simple, incat nimeni nu le-a mai pomenit pana acum: “intelepciunea, decenta, bunatatea si hotararea poporului american”.

Par simple vorbe, dar cine a vazut discursurile lui McCain le-a putut urmari logica afectiva si impactul ei asupra publicului, incomparabil cu cel al retoricii de lemn a lui Bush: in vremuri de criza (cum a fost, pe vremuri, prizonieratul lui in Vietnam), ceea ce conteaza nu-i individul cu orgoliul lui, ci faptul ca americanii se ajuta intre ei si actioneaza in numele unui bine comun (de unde si sloganul campaniei lui McCain: “Country First”).

 

Barack Obama a adus in competitia electorala, in schimb, tocmai un anumit gen de individualism la fel de putin comun ca si “intelepciunea” promovata de McCain: un reporter de la Time aproape se mira ca in loc sa recite clisee, Obama “gandea in timp ce vorbea cu mine”, iar aerul sau vesnic meditativ i-a creat o aura misterioasa, placuta in ochii unui public in cautare de modele de profunzime si maretie (de altfel, tabara republicana i-a reprosat ca ia presedintia drept o aventura de “descoperire personala” si ca la adunarile electorale ale acestuia oamenii scandeaza “Obama, Obama”, in timp ce la mitingurile lui McCain se striga doar “USA, USA”).

Comentatorii de la New York Times au remarcat ca democratul si-a definit greu si doar partial programul economic, accentul in cazul sau cazand mai curand pe un soi de mesianism al discursului, menit sa-i apropie imaginea de cea a modelelor sale politice, John F. Kennedy si mai ales Martin Luther King, cu “visul” sau legendar. Intr-o societate americana divizata din toate punctele de vedere, care isi reproseaza trecutul si, intr-o masura, prezentul rasist, un american de culoare care ajunge presedinte a parut pentru multi un temei de speranta intr-o posibilitate de solidarizare fara precedent a societatii. Iar The Economist adauga ca America in chip de vestitor al democratiei va deveni mult mai credibila in strainatate avand un presedinte de culoare, si inca unul pe care il mai cheama si Hussein.