Trei tranzactii mari intre dezvoltatori si companii vestice cu experienta in producerea de energie au avut loc in ultimul an. Prima a fost cea prin care compania italiana Enel a achizitionat un proiect de 200 MW de la compania romaneasca Blue Line, a doua a fost cea prin care compania spaniola Iberdrola a preluat 50 de proiecte care ar putea totaliza 1.600 MW putere instalata de la firma Eolica Dobrogea, iar cea mai recenta tranzactie a fost cea prin care cehii de la CEZ au cumparat doua proiecte de 600 MW de la dezvoltatorul polonez Continental Wind Partners.

Valoarea unui proiect depinde in primul rand de stadiul in care se afla - daca are terenul in proprietate, daca are avizele de conectare si daca a platit deja un avans pentru turbine. “Cei mai avantajati au fost investitorii care au cumparat doar terenul si l-au vandut imediat”, considera Jean Constantinescu, precizand ca apogeul acestui business a fost la sfarsitul lui 2007 si inceputul lui 2008, cand investitorii umplusera deja Dobrogea si ofereau sume ametitoare pentru o bucata de teren bine situata. “Sa nu uitam ca terenul se tranzactiona in Dobrogea cu 1-3 euro pe metrul patrat in urma cu doi ani, iar acum se vorbeste de sume de ordinul zecilor de euro pentru acelasi metru patrat de teren. Proprietarii ii vaneaza pe tipii in costume care nu vorbesc romaneste si care pronunta cuvantul <wind>, pentru a le vinde cat mai scump”, spune Jean Constantinescu

Pretul terenului a fost, asadar, principalul motiv pentru care valoarea proiectelor a crescut in ultimul an: daca pretul mediu pentru un MW instalat este estimat la 1,5 milioane de euro, pretul platit de singura companie care a divulgat exact valoarea tranzactiei, Iberdrola, a fost de peste 1,8 milioane de euro pe MW instalat.

“Trebuie sa luam insa in calcul faptul ca o mare parte din valoarea investitiilor anuntate reprezinta valoarea turbinelor. Alt cost important este cel al constructiei efective a centralei, dar si al statiilor de transformare. Multe din proiectele anuntate nici nu au intrat in aceste faze, asadar, este greu de estimat cat valoreaza fiecare”, spune Markus Piuk. Daca primii investitori care au achizitionat terenul au putut vorbi despre randamente aproape egale cu cele de care vorbeau anul trecut investitorii din Bucuresti, cei care vor construi parcurile eoliene vorbesc acum despre o recuperare a investitiei in pana la zece ani.

Mai precis, Corneliu Dica spune ca, in cele mai fericite conditii, o investitie de circa 250 de milioane de euro se poate amortiza in cel putin zece ani: “Cred ca pentru o companie de utilitati este atractiv, deoarece mai raman cel putin inca 10-15 ani in care turbinele sa faca doar profit”. Analistii sunt de parere ca, cel putin pana la clarificarea situatiei in 2012 (cand guvernul va trebui sa se decida ce varianta de suport alege, din punctul de vedere al legislatiei europene), va fi o perioada destul de stresanta pentru investitorii care au proiecte mari. Piuk considera ca, luand in calcul datele inexacte privind schema de ajutorare guvernamentala pentru producatorii de energie eoliana, “cel mai atractiv return on investment va fi obtinut de investitorii care au proiecte mici si pot vinde energia la pret competitiv pe piata”. Pana atunci insa, cei 600-700 MW care ar putea fi instalati pana la sfarsitul lui 2009 isi vor putea incepe recuperarea investitiei prin vanzarea de certificate verzi, dar si prin vinderea energiei – in sistemul energetic de stat, prin bursa sau prin contracte bilaterale.

Data fiind competitia dintre investitori, goana dupa cele mai bune terenuri si cresterea de la o zi la alta a preturilor, piata contractelor pentru energie eoliana este momentan una dintre afacerile care isi pastreaza cel mai bine secretul. Aceasta nu va impiedica insa ca in Romania sa se intample ca in statele vestice, unde rata de succes a unui proiect eolian este de 20%. Cu alte cuvinte, din momentul in care s-a decis si pana la saparea primei fundatii pentru prima turbina, media europeana arata ca doar unul din cinci reuseste.