ÎNCĂ ZECE ANI DE CRIZĂ

Obsesia că nu avem o strategie/viziune pe termen lung, atât de veche în România, a început să fie însă treptat înlocuită de îngrijorările pe tema prelungirii crizei, care până acum a aruncat în aer strategiile şi la case mai mari. Economistul-şef al FMI, Olivier Blanchard, un tip străin de alarmismul comentatorilor gen Roubini, a declarat recent că este posibil ca actuala criză economică mondială să dureze încă zece ani. "Nu e încă un deceniu pierdut, dar sigur va fi nevoie de cel puţin zece ani, măsuraţi de la începutul crizei, pentru ca economia mondială să se întoarcă la o evoluţie decentă", a spus Blanchard, care vede pentru Europa ca principală problemă lipsa uniunii fiscale şi bancare, pentru America dezechilibrul fiscal uriaş ce o ameninţă în 2013, pentru Japonia câteva decenii grele până la rezolvarea problemelor datoriei, în timp ce pentru China doar o creştere economică mai lentă (şi nu o prăbuşire prin spargerea bulei activelor, aşa cum au prezis de mulţi ani economiştii occidentali).

O perioadă lungă nu neapărat de recesiune profundă, dar de creştere foarte slabă, unde banii ori se retrag, ori ocolesc economia reală spre a o hrăni doar pe cea financiară, văd şi economiştii marilor bănci şi companii de consultanţă. "Economia mondială s-a instalat într-o epocă prelungită de creştere anemică", apreciază Benedicte Kukla, economist al Credit Agricole, remarcând "susţinerea artificială" a pieţelor prin politica monetară a Rezervei Federale din SUA şi a BCE. Pentru Europa, politicile BCE "au îndepărtat din calculul pieţelor o rupere a zonei euro, însă coexistenţa stranie între nişte pieţe financiare tot mai sănătoase şi o economie reală tot mai bolnavă pare foarte fragilă", punctează Kukla, referindu-se la înrăutăţirea progresivă a perspectivelor PIB şi ale pieţei muncii în zona euro şi în UE. McKinsey estimează că un proces de dezintermediere bancară şi reducere a datoriilor după o perioadă de boom al creditării durează în medie circa şapte ani, în timp ce acum, un astfel de proces e abia la început în ţări ca Spania sau Marea Britanie.

BERD observă că România este printre cele mai expuse ţări din zonă în cazul unei reduceri accelerate sau dezordonate a expunerii de către băncile occidentale. Dar chiar şi în cazul unei reduceri lente, cum se întâmplă acum, lipsa unor alternative de finanţare la piaţa bancară transformă automat în hârtie moartă absolut orice plan de stimulare economică bazat pe bani publici. Deja investiţiile străine s-au redus, piaţa de capital a decăzut, iar România rămâne în continuare ultima din UE la absorbţia fondurilor structurale şi de coeziune. Şi până la strategii şi viziuni, România trebuie înainte de toate să-şi plătească datoriile, iar pentru asta nu e de ajuns un Florin Georgescu iscusit pus la Finanţe.

"Dacă cumulăm şi dobânzile de plată, MF şi BNR vor trebui să plătească în următorii 2 ani circa 13 mld. euro datorie externă şi alte datorii în valută. Dacă nu reuşim să atragem noi finanţări din pieţele private externe şi nu absorbim mult mai mulţi bani din fondurile europene nerambursabile, rezerva BNR ar putea scădea rapid", cu efect negativ asupra cursului leului şi a şanselor de creştere economică, atrage atenţia Ionuţ Dumitru. El cere Guvernului măsuri de creştere urgentă a absorbţiei fondurilor europene, stimularea intrărilor de capitaluri străine private şi politici macro credibile care să permită României să se împrumute pe pieţele private spre a-şi putea plăti datoria.

ŞI PE URMĂ?

Pe urmă, România trebuie să-şi schimbe modelul de creştere economică, pentru că modelul de până în 2008 bazat pe economisire externă nu se mai poate întoarce, iar pentru unul bazat pe economisire internă şi capital intern încă nu avem resurse, din cauza slabei ocupări a forţei de muncă: "România are cea mai defavorabilă rată de suport contributori/pensionari dintre ţările UE, raportul fiind subunitar, iar proiecţiile demografice pe termen lung ale Comisiei Europene arată o deteriorare continuă a acestui indicator în următorii 50 de ani", arată Ionuţ Dumitru.

Există şanse ca România să evite, în aceste condiţii, evoluţia spre o "deşertificare" economică pe termen lung, cu investiţii, populaţie, servicii sociale şi nivel de trai în scădere? Dumitru enumeră ca remedii posibile majorarea vârstei efective de pensionare, reforma educaţiei, cu programe de învăţare şi de stimulare a recalificării pe tot parcursul vieţii, politici de stimulare a natalităţii şi de atragere înapoi în ţară a românilor care lucrează în străinătate, plus deschiderea pieţei muncii pentru imigranţii străini. Oamenii de afaceri nu sunt însă aşa de speriaţi nici de discuţiile veşnice despre calitatea educaţiei şi nici de viitorul pieţei muncii. "Nu cred în acest concept al pregătirii deficitare a noilor generaţii", spune Marius Ionescu, partener NNDKP Consultanţă Fiscală, care adaugă şi că "la un moment dat va exista şi un fenomen de întoarcere în Romania a celor emigraţi; există chiar şi acum".

Cătălin Olteanu de la FM România se aşteaptă inclusiv ca o parte din medicii plecaţi să se întoarcă acasă "cu idei noi, cu bani de investit; ştiu deja cazuri de acest gen". După părerea lui, "vom importa personal pregătit venit din ţări mai prost situate din punct de vedere economic, personal ce va fi fericit să muncească în condiţiile care românilor li se par improprii. Economia va merge înainte, mai bine sau mai rău. Social însă, vom avea o bombă în curs de detonare, pentru că toţi românii prost pregătiţi vor da în naţionalism feroce la ideea că vor fi conduşi de indieni, pakistanezi, afgani..." Nu va fi vorba însă numai de necalificaţi: economistul Mircea Coşea adaugă că, odată cu accentuarea dificultăţilor pe pieţele forţei de muncă occidentale, vom avea şi un flux de forţă de muncă cu un grad înalt de calificare venit din Occident.